Cu litere mici de tipar

Într-un sediu aseptic de bancă de la Iancului am aflat că nu mai pot scrie de mînă. Am desenat la viața mea zeci de mii de bastonașe, am umplut caiete dic­tando dublu liniate, am desenat co­di­țe perfecte pentru „a” și „e”, am luptat pen­tru „bine” și „foarte bine”, ca să mă fac acum de rîs în fața unei doamne ca­su­al de vîrstă incertă.

Un contract pentru card are vreo pa­tru foi și trebuie completat în mai mul­te exemplare, dar de fapt nu-i mare brîn­ză: sînt doar cîteva spații lăsate pentru subsemnatul, plus cîteva căsuțe de bi­fat. Încep cu destul curaj, dar după cî­teva cuvinte simt o durere vagă la în­che­ietură, și literele se schilodesc și se as­cut și se îngrămădesc. Nu se înțelege, așa că îngroș un „o” și răsucesc un „ș”, dar evident că mai rău fac și tai cuvîntul cu totul.

Mă ia o căldură, sînt puține luc­ruri mai îngrozitoare decît să ceri un nou exem­plar de contract unei doamne de vîrstă incertă, într-un sediu de bancă. Trăiesc aceeași rușine ca în du­pă-amiaza aia din vara lui 2005, cînd m-am dus să iau pașaportul cu viză de Belgia, pentru a călători ca student Eras­mus. De dincolo de gemulețul se­curizat al consulatului, o angajată s-a o­prit, a răsfoit dosarul și a zis că-și ce­re scuze, dar cică să completez din nou formularele și să revin mîine, pentru că domnul consul n-a reușit să desci­fre­ze adresa trecută de mine. Din cauza ace­lui rînd scris de mînă am mai rămas o noapte în București. Ai mei au aflat, de­sigur, că birocrația europeană mă amî­nase.

Azi nu mai trebuie viză pentru Bel­gia, dar nevoia de carduri a crescut sem­nificativ. Femeia de la bancă îmi zice că nu-i nimic, mai toată lumea care tre­ce pe aici are probleme cu scrisul de mî­nă. Degetele majorității s-au lipit de tas­taturi și touchscreen-uri, iar pixurile au rămas doar pentru a semna cîte o hîrtie scoasă la imprimantă. Declarațiile pen­tru poliție ce mai sînt de mînă, dar mai bine te lipsești.

Un ziarist contemporan mai e obli­gat să recurgă la carnețel și pix doar cînd n-are voie să înregistreze sau repor­to­fonul îi dă pe-afară. Eu, cel puțin, așa pro­cedez. De fiecare dată, notițele îmi dau bătăi de cap: mă poticnesc, așa că tre­buie să mă concentrez enorm pentru a nu sări bucățile importante de de­cla­rație. Chiar și atunci cînd am fraze com­plete, trebuie să le transcriu repejor, pen­tru că încep să se deșire imediat ce se în­vechesc. Însemnările vechi devin co­lec­ții de cuvinte fără sens. Găsesc „a”-uri sparte la stînga sau la dreapta, „r”-uri prea apoase, „u”-uri umflate, „n”-uri lun­gite sau ascuțite, „l”-uri cu sau fără bu­clă. Problema n-ar fi atît scrisul oribil, cît faptul că aceeași literă se lățește și se ascute de la un rînd la altul, iar rîndu­ri­le fug în sus cînd se apropie de dreap­ta paginii.

Eram în clasa a doua, după o dic­ta­re, cînd învățătoarea ne-a zis Sorinei și mie să ne ridicăm. Evoluasem enorm la caligrafie și acum ținea să ne dea exem­plu. Făceam pe vremea aia litere căr­noa­se și egale, mai mare dragul. Sorina a continuat să scrie frumos, eu m-am cul­cat pe-o ureche. Am pierdut multe ju­mătăți de punct și a trebuit să trag din greu pentru zece pe linie. Printr-a cin­cea am hotărît să revoluționez arta ca­ligrafiei și am hotărît să scriu cu li­te­re mici de tipar, dezlegate. O vre­me am exer­sat la teme, așa am reușit să țin pa­sul la ore. Am renunțat tocmai într-a op­ta, cînd profa de română a zis că o ase­menea grozăvie va fi considerată semn la examenul de admitere și că aș pu­tea fi notat cu 1. Pus să aleg între lupta pen­tru caligrafia de tipar și liceu, m-am ară­tat laș.

N-am habar dacă am pierdut ce­va în epoca digitală. Știu doar că n-am pu­tut niciodată gîndi un articol cu o coa­lă în față. Mi-e drag fontul Times New Roman de dimensiunea 14, prefer vi­zualizarea la 120%. Scriu textul ăsta pe tabletă, în tren. Programul imită o foa­ie galbenă de caiet, liniată dublu și e­gal în stînga, cu roșu. Literele seamănă cu cele pe care le pictam pînă-ntr-a op­ta, în vremea revoluției personale, doar că sînt culese dintr-o tastatură virtuală, ce păcănește veridic. O să-l transcriu du­pă aia în carnețelul meu verde, cu plă­cerea perversă că voi fi singurul care va putea să-l citească, iar după o vreme și mie o să-mi sune străin.

Vlad ODOBESCU