Cum se sparge un suflet de porțelan

Fugim de moarte deși ea este sin­gura certitudine pe care o avem. Oda­tă și odată vine și ne ia. Dar ceea ce mă sperie pe mine nu e nici măcar asta. Ci faptul că am văzut oameni pentru ca­re moartea reprezintă o normalitate. S-au obișnuit cu ideea că n-ar mai pu­tea fi la un moment dat și gata. Pen­tru ei e ca și cum te trezești dimineața, te speli pe dinți, mănînci, mergi la servi­ciu, ieși la o țigară în pauză, iar între timp, în orice moment de altfel, poți să și mori. Pe acești oameni îi vezi pe stra­dă și nu-i recunoști.

Nu scrie pe frun­tea lor că sînt neînfricați ori că sufletul lor e un templu neprofanat de în­do­ia­lă. Ei nu vor să trăiască veșnic, cum am vrea majoritatea, dacă știința ar permi­te asta cumva. Iar din lumea lor, a ce­lor care își beau cafeaua pe neră­su­fla­te la masă cu moartea, se numără el, me­dicul legist de la spitalul „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava. Cînd am in­trat prima dată în morgă m-a luat cu un fel de răcoare pe la ceafă. Parcă îmi su­fla cineva. Un miros de formol, de subs­tanțe greu de digerat m-a izbit în nări. Pentru prima dată am simțit cum mi­roa­se a mortăciune de om.

Atunci subiectul meu a fost o fe­me­ie de 35 de ani, conformație atleti­că, păr lung, negru, 1,67. Culoarea o­chi­lor nu i-am văzut-o. A rămas veș­nic ascunsă după pleoapele vineții, ca un mister a lui Blaga. Din fotografii am văzut că avea ochii albaștri, aproape azurii. Femeia era goală, în­tin­să pe o masă de metal. O imagine re­ce, un rece glaciar, încît mi se făcuse frig și mă lua cu amorțeală de la picioa­re. Medicul legist o mîngîia pe creștet pă­rintește. „Alcoolemie mare în sînge, în­cercare nereușită de sinuci­de­re prin tă­ierea jugularei. A reușit însă de la eta­jul cinci”. Mult prea sec pentru mi­­ne. Dar n-am avut timp să rămîn cu tra­u­me.

A doua vizită a fost pentru un băr­bat tăiat de tren. După ce l-am văzut îm­prăștiat pe șinele de cale ferată de sub podul din Burdujeni, la morgă am descoperit un cadavru asamblat. Un puzzle uman, cusut în copci mari, fă­ră prea multă osteneală. Opera lui însă a fost cam dificilă, lipseau multe or­ga­ne. „Nu i-au mai adus intestinele, ficatul și splina”. Fugise un maidanez cu ele în gură chiar cînd au ajuns anchetato­rii și ne-au fugărit de la locul acciden­tului. Mereu poliția ajun­ge tîrziu, pes­te tot. Legistul de la mor­gă mi s-a pă­rut vesel, primele dăți. A­poi ne-am mai întîlnit și cu alte oca­zii. Ultima dată în­să, era trist. În timp ce așteptam afa­ră în frig, un băr­­bat a scos un sicriu cît ca­seta de bi­­ju­terii a unei doamne. În ma­șină, ma­ma aș­tepta fără vlagă, pruncul mort du­pă naștere. Mă întrebam da­că i-a pus mă­­car un nume. Am văzut le­gistul ie­­șind afară să fumeze. I-am sim­țit gus­tul amar din gură. „Sînt mo­­men­te în ca­re mă simt ca și cum aș li­vra un co­let. Și vă spun eu că nu e drept as­ta, să moa­ră un copil așa de mic”. „Poa­te așa a vrut Dum­ne­zeu!”„A­tunci nici el nu e drept.”

Paula SCÎNTEIANU