Obrăznicie la oglindă

Cinci foarfece înainte. Cinci îna­poi. Cinci biciclete pe față, combinate cu tot atîtea pe spate, cîteva fan­dări, două trei rotiri ale gîtului și în­ce­pem. Este ora 19.00 iar în sala de sport Cite Maret de la Univer­si­ta­tea Bourgogne din Dijon este programat cursul de regaetton. În față, Anne, profesoara de regaetton, iar în spa­tele ei, noi, studentele, aranjate pe ze­ce rînduri, astfel încît să o vedem și pe ea și pe noi în oglindă și pe fun­dal o melodie în portugheză din care nu am înțeles decît primul cuvînt „Atenție”.

Unu: șoldul drept înainte, mîna dreaptă în păr și cînd începe primul vers ne apăsăm lent capul pe o par­te, zguduim tot trupul, ca un cutremur, și la doi sărim cu zgomot și ne concentrăm pe fund. Datul din fund o nemulțumește pe Anne, care, imediat, oprește muzica și ne explică co­lorat cum trebuie să ne mișcăm posteriorul ca să-i fie pe plac. „Fetelor vreau să fiți sexi. Gîndiți-vă că atunci cînd vă vede cel mai tare tip din club făcînd mișcarea asta trebuie să zică «wow!» și să vină la voi”. După ce-am auzit noi de cel mai tare tip din club, altfel stă treaba, și, în oglindă, se văd numai funduri obraznice, iar Anne zîmbește satisfăcută și ne aplaudă. Ga­ta cu „fîț, fîț” și parcă începe și nouă să ne placă dansul sălbatic și fără noi­mă la care ne-am prins.

„Al treilea pas trebuie să fie la fel de senzual și cuceritor ca și cel de-al doilea”, ne zice coregrafa, în timp ce-și potrivește tricoul, astfel încît decolteul să ne atragă atenția. E timpul să ne arcuim spinările și să scoatem aproape ostentativ pieptul în față ca mai apoi să-l jucăm îna­in­te și înapoi ca într-un meci de ping pong. Repetăm cîteva minute mișcarea pî­nă simt cum îmi trosnesc cîteva coaste și inele, iar cînd Anne ne aplaudă, e semn că am nimerit-o și trecem mai departe. Însă volumul de la boxe este atît de ridicat încît nu auzim ce elemente urmează să combinăm și deja în oglindă se vede cum unele fete sînt în urmă cu cîteva mișcări. Anne însă nu bagă de seamă și continuă să vorbească și să danseze a­proape singură. Noroc de cele două colege de trupă ale sale, care i se alătură din cînd în cînd, pentru că sa­la e prea plină și Anne abia reușește să coordoneze cîteva rînduri.

Spre final, profesoara ne îm­par­te în grupe de cîte cinci și ne pune să-i arătăm ce-am învățat, iar, unde încă mai scîrțîie ceva, se alătură echipei, pînă cînd pașii sînt executați perfect. Înainte de plecare, ne întindem pe podea, inspirăm adînc, ridicăm mîi­ni­le sus, expirăm, lăsăm mîinile pe lîn­gă corp și închidem ochii. Sîntem în club, dansăm și în spatele nostru se aude „wow!”

Iulia CIUHU