Electronică din aburi

Mircea Ancuța din Podu Roș nu s-a mai ju­cat de mult timp cu fire electrice, bo­bi­ne și generatoa­re, conectînd cablu la soclu, tranzistor la tranzistor, cum fă­cea în tinerețe, cînd lucra ca electro­nist la fabrica Te­rom. Acum este pen­sionar și, deși are mai mult timp liber, nu uită de me­seria pe care a prac­ticat-o o via­ță întrea­gă. „Pe bal­con am adunate cî­teva in­stru­men­te uzuale, un gene­ra­tor de semnale dreptunghiulare, nici nu știi cînd îți mai trebuie o sursă bună, stabilizatoare de tensiune și diferite scu­le. E un fel de atelier”, îmi spune bă­trî­nul, frecîndu-și palmele atinse și ele de as­primea timpului. Deși pes­te el au tre­cut ani după ani ca­re i-au coco­șat puțin spatele, pă­rul încă­run­țit și lung pînă la gît pare să fi scă­pat printre de­getele vea­cu­ri­lor. „Re­pe­de trece tim­pul, acum ai 30, apoi 40 și ajungi ca mine”, zice pe un glas ascuns după o palmă Mircea.

„După 90’, cînd au început să apară ma­ne­liștii, venise la mine un om care avea nevoie să-i calibrez puțin microfo­nul pentru a fi mai sensibil.”

Foștii colegi de uzină l-au în­vă­țat cum să-și practice meseria și în afara orelor de lucru, pentru a face rost de cîte un bonus, pe lîngă sa­la­riul obișnuit. „Uite ceva ce am prins pe vremea cînd lucram la Terom. Pe atunci, în afara serviciului, puteai să faci mici aparate ca să obții un plus, acolo.” A acceptat multe rugă­minți, iar deîndată ce a simțit că atinge o vîrstă mai îndepărtată, a început să re­pare chiar și din curiozitate. „Așa am ajuns să repar televizoare, aparate ra­dio, iar de cînd m-am mutat la bloc am ajuns să lucrez cu mașinării mai speciale, pe care nu le înțe­le­geam complet”, îmi zice Mircea, lă­sînd să-i scape un mic surîs. „După 90’, cînd au început să apară ma­ne­liștii, venise la mine un om care avea nevoie să-i calibrez puțin microfo­nul pentru a fi mai sensibil. Cine știe ce talent ascuns avea băiatul, da­că voia să-i fie prinsă toată vocea. Din feri­cire pentru el, deja începusem să-mi fac micul atelier, și cu puțină mi­gă­lea­lă, i-am terminat rapid lu­cra­rea”, ca­re însă nu a fost și ultima pen­tru Mircea.

Deși acum timpul și-l împarte avînd grijă de casă și soția bolnavă, în trecut, pe lîngă faptul că a pigulit la diferite aparate electronice, a mai și dat sfaturi acolo unde era nevoie. „Un meseriaș, mai bătrîn decît mine, de aici de la bloc, a vrut să-și monteze un stabilizator de tensiune, dar în loc să pună partea cu intrare unde trebu­ie, a pus ieșirea în locul ei. Nu știa ce are și abia după ce i-am zis cum vine a­ran­jat de fapt, a început să-i mear­gă bibirezu”.

Își împreunează ușor palmele pes­te masă și mă întreabă cum cred  eu că a ajuns să facă meseria asta. Aș­teaptă cîteva secunde pînă cînd scoa­te un rîs ascuțit, de parcă tocmai ar fi văzut ceva amuzant. „O locomoti­vă pe aburi care m-a speriat cînd eram co­pil”, îmi spune pe un glas încet bă­trî­nul. „Bunicul a fost mecanic pe o ast­fel de locomotivă și pe cînd eram un prichindel, mă mai lua cu el. Îmi era frică de viteză, dar am de­ve­nit înne­bunit de partea mecanică. Cazanu, ma­nometrele, toată meca­ni­ca era su­perbă. Dar eu nu vroiam să conduc o cașcarabetă așa că am luat alt drum.”