Noi sau „us”

Mergeam încet pe stradă, aproa­pe alunecînd. Florile de la porți îm­pîn­zeau strada cu un parfum proaspăt. Ume­zeala se simțea în aer și era o sea­ră atît de plăcuta, de-ți dădeau fiori. Și noi vorbeam tare, arătam peste garduri, ne opream la casele mai o­chioa­se. Un gardian s-a luat după noi. „Ne-a văzut dubioși, cred că se ci­teș­te pe fața noastră cît de români sîn­tem!”, am chicotit, dar am continuat să ne lăfăim pe toată straduța din car­tierul rezidențial din inima Lon­drei. Am continuat și cu glumele.

„Vă pot ajuta cu ceva?”, s-a au­zit. Da, era și el român, ne-a auzit că vor­bim românește și l-a mînat un dor de țară să ne urmărească vreo două străzi. Bine, s-a și distrat. Fusese jandarm în România. Avea un salariu frumușel pînă să vină toate tăierile. Așa că aju­tat de niște prieteni, a venit în Ma­rea Britanie, a făcut niște cursuri, a de­ve­nit calificat și acum păzește străzile bo­gaților.

Ne-a lăsat un număr de telefon, ne-a dat ceva sfaturi să ne descurcăm în Londra, s-a oferit să ne ducă cu ma­șina. Și el e unul care băga frica în bri­tanici. Acum ne batem în lozinci, ne luăm peste picior. Ei ne vor cît mai departe, noi îi invităm la noi. „To be or not to be” vs. „Ce-i în mînă nu-i min­ciună”, la asta se rezumă răz­bo­iul, atît de bine conturat în campania gîndul.info. „Mașinile noastre nu merg pe contrasens”, „Poate avem ju­mă­ta­te din PIB-ul vostru, dar avem mai multă distractie”, „Avem mai multe pub-uri englezești decît restaurante ro­mânești” sau „Abia după ce veniți aici vă puteți da seama de ce vrem noi să plecăm”. Mesajele româ­ni­lor, mai ironice, mai vesele sau mai de­pă­și­te, toate au o urmă de tristețe. Toți vrem să stăm la masa bogaților, să punem mî­na pe copanul mai mare.

Nu poți să nu-i înțelegi. Nu vrei să vezi pe Oxford Street, cînd tocmai te pregătești să înmoi peștele tradi­ți­o­nal în sosul de maioneză, o mînă întin­să pentru un ban. Cu cît ne vor vrea mai departe, cu atît le vom sufla în cea­fă, cu cît închid mai tare granițele, cu atît vom sări gardul cu mai mare elan. Mi­grația globală nu mai poate fi opri­tă, nici măcar de sperietura de afiș cu „avem o vreme capricioasă”. Pre­fe­răm o umbrelă decît să te ia ava­lan­șa sărăciei.

Andreea ARCHIP