Măturătoarea de gardă

Dacă aș fi din nou Romina, cu 24 de ani în urmă, știind ce mă așteaptă în viitor, aș înghiți cu plăcere niște cianură.

Sînt Romina, acum am 42 de ani și pentru că am două facultăți în spa­te­le meu deja gîrbovit mătur străzile. Îmi place meseria mea, mă ajută să simt că sînt în stare să dau la o parte gunoiul din viața mea. Așa mi-a fost croit, tot de mine. Îmi zicea mama că de la teoriile pe care le învățam zilnic la școală trebuie să mă rup, să văd cum trăiește lumea dincolo de a­de­vărul din spațiul academic.

Nu știu cum s-a întîmplat să mă combin cu un tip care s-a stre­curat în viața mea și el îm­­preună cu gașca sa a­proape m-au sfîrșit. Mă dro­­gau sistematic ca să-mi uit pî­nă și numele și-mi vindeau corpul cu tot cu su­flet. S-au dat de gol, i-au prins, i-au ascuns du­pă gratii, iar eu am rămas mai mult un cadavru decît un suflet.

Am devenit și mamă, dar fiul meu nu prea arată că mă iubește, mă înjură mai des decît eu le zic „bună ziua” zecilor de perechi de picioare ce trec prin fața măturii mele roase de as­falt. Deseori fuge de acasă. „Pen­tru că nu știi să faci și mai apoi să păs­trezi curățenia”, îmi explică ve­cinii pe la care el obișnuiește să în­nop­teze. Se mai întoarce cînd i se face milă, îmi lasă bani pe masa din bu­că­tărie de pe care eu abia îi dez­lipesc de scobiturile lipicioase ale acesteia. E tăcere iernatică acum între noi doi, dar eu îl aștept, într-o pri­măvară, să se în­toarcă pentru totdeauna acasă. Mă schimb, azi, de exemplu, am ros geamu­rile, pentru prima dată în ultimele două decenii podeaua a fost mîngîiată de niște raze de soare.

Dacă o să mai fiu Romina du­pă 24 de ani de acum înainte aș vrea să-mi legăn nepoții pe bra­țele în­tinse de greutatea gu­noa­ie­lor că­rate de-a lungul vie­ții.

Daniela VORTOLOMEI