Grădina copilăriei

Prima dată luam o găleată ca­re ma aștepta cu gura în jos, pe gard. Un fel de plasă de pînză, eco. Și a­tît, nu aveam nevoie de nici un ba­n. Legam cu sîrmă portița din gră­dină. Abia acum începea perico­lul: niciodată nu m-am înțeles bi­ne cu Bobiță. E tare guraliv și sî­nt convinsă că dacă ar putea sări găr­duțul lui, s-ar înfrupta dintr-un pi­cior de-al meu. Măcar e la distan­ță. Nu pot spune același lucru des­pre aglomerația din autobuz, cu oameni răsuflîndu-ți în ceafă, îm­pingîndu-te, făcîndu-și loc cu coa­tele.

Pășind pe pămîntul încă parfu­mat de dimineață și printre frun­zele umede, dupa ce și-au făcut toa­leta zorilor, ajungem în gră­di­nă. Nici o masă nu putea fi în­ce­pu­tă ca la carte, decît smulgînd vreo două cepe de pe stratul frumos or­donat. Mai luam din mers un mor­cov și un păstîrnac. Cu o sapă lă­sată expres pe ogor, scoteam din cășuța lor, cu forța, o familie în­treagă de cartofi. Apoi, ignoram frun­zele de fasole care se agățau de pantaloni ca un abțibild și a­du­na­m în găleată și cîteva mîini de păs­tai. Ultimul popas, la răsaduri. De pe rug, îmi alegeam un ardei ru­men, o roșie de mai mare frumu­sețea și, în drumul de în­toar­ce­re, făceam un popas cît să-mi aran­jez la braț un buchet frumos de pă­trun­jel. Asta era drumul meu la pia­ță. Și din toată alergatura prin gră­dină, mă alegeam cu un ghiveci parfumat cu toate legumele pă­mîn­tului. Nu exista gust mai bun. Mai ales dacă puneai alături și o bu­cată aburindă de pîine, proas­păt s­coasă din cuptor, ce a fost lăsată la odihnit sub un ștergar umed.

Mergînd cu autobuzul, nu pot de­cît să mă prefac că mă plimb că­tinel prin grădina bunicii. Dacă mă uit la scaunul din față, parcă doa­mna așezată aduce puțin a Tan­ti Vica pe care uneori o ve­dea­m trebăluind de la prima oră cu o săpăligă în mînă.

Nu mai trebuie să trag după mi­ne portița grea de lemn, ușile se deschid și se închid automat în fa­ța mea. Îmi aleg un coș și plec spre „grădină”. De la raionul cu pro­duse românești îmi adun, ca pe vremuri, toate legumele de ca­re am nevoie. Și cu același buchet de pătrunjel în mînă, mă îndrept că­tre ca­să ca mireasa la altar. Plătesc și plec. E adevărat că nu mă pot a­gă­ța de vișinul din spatele casei să-mi iau o gustare. Dar merită, de vre­me ce aroma din oala cu mîncare va a­duce a copilărie. Totuși, mersul la supermarket nu mai are de-a face cu o raită prin grădină pentru o oală cu mîn­care. Nu știu cum, din menta­lul colectiv, mai ales înainte de Săr­bători, s-a șters faptul că nu scoți toți cartofii ca să faci o tocăniță.

Andreea ARCHIP