Chipul de dincolo de afiș

„E mai ușor dacă începem de sus”, spune Cristina Nichita în timp ce urcă rapid scările dintr-un bloc din Alexandru. Este cu mult înaintea staff-ului care respiră greu în urma ei, sprijinindu-se de balustradă la fie­care pas, iar la ultimul etaj aștep­tăm cîteva momente ca să ne ajungă din urmă și cei trei membri ai echipei, o fată și doi bărbați. Încărcați cu plian­te, căciuli și șepci cu sigla USL-ului și costumați în gecile roșii par a fi ajutoarele lui Moș Crăciun. „Vă invităm la vot”, o întîmpină candidata pe o femeie rumenă în obraji după ce aceasta deschide larg ușa. Aceasta zîmbește, mulțumește aproa­pe șoptit și, după ce așteaptă să des­chi­dă și vecinul, închide rapid ușa.

La un etaj mai jos, răspunde bă­tăilor în ușa de lemn un bătrîn. „Vă rog, poftiți înăuntru”, spune băr­ba­tul a cărui voce tremură ușor. Lîngă el apare și soția lui, încinsă cu un ca­pot. Din apartament ies rotocoale calde de abur parfumat care fac pe unul dintre spiridușii în roșu să înghită în sec și să ducă, instinctiv, mîna spre burtă. Sprijinit în clanță cu o mînă și cuprinzînd femeia de lîngă el cu cealaltă își povestește amarul. „Ne-au furat doamnă toți. Se fura și pe vre­mea PSD-ului doamnă, dar parcă mai puțin”, spune bătrînul cu același tre­mur în glas, dar mai tare, mai apă­sat. Cristina Nichita îl liniștește pe bărbat, îi pune mîna pe umăr și îl asi­gură că împreună cu ea lucrurile nu vor mai fi la fel.

„Sînt necăjiți și bolnavi și nu-i ajută nimeni”, spune candidata în timp ce continuă să bată și la alte apartamente. Zgomotul de pe hol îi scoate dintr-un apartament pe cîțiva muncitori murdari de var și mortar. Salută ridicîndu-și șepcile apoi, du­pă ce sînt și ei invitați să voteze, se as­cund iar în spatele ușii. „Să sun să le dau și un pliant”, întreabă fata mi­cuță care își arată gropițele din o­braji la fiecare zîmbet. „Nu, pentru că o să-și pună mîncarea pe ele”, spune candidata categoric. „Nu mi-a plă­cut niciodată risipa”, continuă aceasta șoptit, ca și cum mi-ar împărtăși un mic secret. Următorul care ne des­chi­de e un bărbat rotofei. Pe lîngă pi­ci­oarele lui însă se înghesuie un mo­tan gri ce începe să ne privească se­nin și să toarcă rezemat de papucul străpînului său. Cristinei Nichita i se luminează chipul și se oprește din jocul cu ghemul de blană abia după ce Marius, unul din membrii staff-ului, îi amintesc că sînt în întîr­zie­re. Nu mai durează mult și timpul pentru vizitele din ușă în ușă se în­che­ie. Nu s-a ajuns peste tot, dar „este timp și după alegeri. Așa nu vor crede că aș avea vreun interes, cum poate zic a­cum”, spune mîndră Cristina Ni­chi­ta.

După ce ajungem la sediu în cî­te­va minute se strîng și celelalte e­chipe de tineri chemați de pe la li­ce­ele din Iași. Unul dintre membrii staff-ului fuge pînă la alimentara din colț și se întoarce cu un braț de pîini. Se fac senvișuri în camera din spa­te și, pe rînd, cîte un grup de băieți dis­pare pentru cîteva minute. Cîțiva în­tîrziați ajung însă după terminarea prînzului așa că li se dă cîte un borcan de zacuscă, apoi sînt trimiși iar pe teren cu cîteva brațe de pliante. După cîteva minute vin însă vreo ze­ce cutii de pizza, iar după ce se tra­ge perdeaua de la ușă se lasă liniștea în tot sediul. E timpul ca și cei mari să mănînce.

Andrei MIHAI