Cum se pășește îndărăt

Vasul a naufragiat pe malul nisipos al unei lumi pierdute. Turistul Kei se tî­rî­ie din ultimele puteri pe tărîmul care-i ar­de tălpile și îi lipește nisipul ca pe o ca­ra­melă topită de un colț de soa­­re. De sete, lim­ba i s-a lipit de cerul gu­­rii iar ochii us­cați privesc în zare în că­u­ta­rea unei ieșiri. Mîinile nici ele nu îl as­cultă, se bălăngănesc repetînd miș­că­rile unui primat, îi par atît de grele în­­­cît le simte cum ajung aproape pînă la glez­ne.

În lumea sa, Kei e unul din pu­ținii care a învățat să coexiste într-o ar­mo­ni­e perfectă cu intelectul artificial. El e cel care a făcut ca acest intelect să pro­ducă descărcări electrice similare cu cre­ierul uman. Ieri, cînd a ajuns a­casă, ca de obicei a dat de vocea su­a­vă, me­­ta­lică, a unui „bun venit acasă, stă­pî­ne”. Tot ieri palmele-i care acum se pierd undeva mai jos de genunchi, ri­t­mic, au bătut de două ori ca să a­prin­dă lumina. Ieri sorbea din elixirul boa­belor aromate de cafea și analiza tra­se­ul călătoriei de imagini pictate în 3D, desfăcut felie cu felie, ca o portocală coaptă. Planul este întocmit tot de a­cea rațiune rece, aceasta îl știe pe „stă­pîn” de o viață, îi cunoaște preferințele, cre­ierul său supradotat e în stare să a­lea­gă din miloane de variante posibile pe cea mai potrivită.

Kei niciodată nu a avut încredere în oameni. Toată înțelepciunea, experiența și cunoștințele sale și-au găsit re­fugiu în creațiile sale ascunse în cutii de oțel și legate cu fir de cupru. Însă acest exces de crezare l-a aruncat în vid. Ar fi ieșit de mult de aici dacă ar fi ți­nut minte măcar gustul unei felii din a­cea portocală suculentă. Acum nici mă­car nu-și mai amintește numele complet, nu are cine să-i amintească.

Stăpînul rătăcește zile la rînd iz­go­nit de eroarea îndeletnicirii sale, care pentru alții nu es­te decît o grămadă de pi­xeli, biți, plă­cu­țe colorate și îm­pîn­zi­te de cabluri. Cre­a­ția a primit totul prin testamentul care a lăsat un om viu fă­ră avere.

Daniela VORTOLOMEI