Vrei să fim prieteni? „Like!”

Mirosul de drojdie ne amețea, în timp ce noi stăteam pitiți pe du­pă butoaiele cu vin în fermentație. Toam­na, în beci, era ceva de speriat. Dar loc mai bun pentru as­cuns nu se găsea în toată curtea de păsări. Nici măcar în grajdul de animale, unde ne temeam de botul vacii care ne adulmeca suspect în iesle. Cînd ie­șeam aveam paie prin păr. Dar am crescut și n-am să-l uit niciodată pe Gheorghiță, care a adormit în timpul jocului și s-a trezit cu mîi­nile pe coarnele vacii. Era rîrîit și a fugit în casă strigînd speriat „Drrra­cu mama, drrracu!”.

Uneori mă urcam pe gunoi și mă ascundeam în nucul mare din mij­locul grădinii. Acolo mirosea a iod, a frunze strivite și a balegă. Aveam scorbura mea în care adunam am­ba­lajele de la napolitane și toate dul­ciurile pe care mi le aducea buni­cul cînd venea acasă de la Negrești. As­ta cînd nu venea aghezmuit și cîn­ta în șanțul de la poartă în „limbi stră­ine”. Aveam doar trei ani și credeam că bunicul meu este un om foarte deștept. Cum știe el și rusa și ma­ghia­ra și alte limbi necunoscute mie. Îmi vorbea pe prispa casei pînă mă lua somnul. Mai tîrziu am desco­pe­rit că era doar o încîlcitură caracteristică lui Bachus.

Cea mai veche amintire a mea este de pe vremea cînd aveam su­ze­ta în gură. Eram totuși măricică, deoarece parcă o vad pe bunica ve­nind cu un cioclej (n.red.: tulpină de porumb) după mine să mă bată. Recunosc, pentru mama și bunica, bătaia era mai tot timpul ruptă din Rai. Dacă aș mai fi iar mică, le-aș spune că pun mîna pe telefon și chem protecția copilului. Așa cum fac tinerii secolului nostru. Părin­te­le trebuie să umble cu mănuși, să nu țipe, să nu interzică nimic. Altfel o încurcă. Mai ales cu adolescenții, care de cîțiva ani încoace au o că­ru­ță de drepturi, iar părinții nu mai au nici unul. Înțeleg că generația mea este demodată, însă dacă pun acum un copil să-mi spună cea mai ve­che amintire, se oprește la ce a vă­zut la televizor alaltăieri, or ce joc a mai terminat pe rețelele de so­cia­lizare.

Nici o copilărie parcă nu mai sea­mănă cu a mea. Pentru o dom­ni­șoa­ră care merge la solar, să calce într-o balegă proaspătă de vacă es­te sfîrșitul lumii. Plînge și bles­tea­mă și-i face la nervi pe toți din jur „ță­rani”. Cel mai grav este că grupul de prieteni s-a pierdut printre ami­cii virtuali încît nu mai știi care și cum. Și ne mai mirăm de conflictele din­tre elevi în școli. Recunoașteți, vă e greu să socializați cînd vă aflați față în față. Păcat, pe Facebook vă înțelegeați așa de bine! La urma urmei, nu e vorba decît de un „like”.

Paula SCÎNTEIANU