O viață pe muzică

Niște mîini înnegrite se disting în flacăra de la pirostrii. O femeie se în­­călzește. E o seară uscată de toa­m­nă, cu fumuri ce se ridică pe dea­lu­ri. În țigănie, se aude mereu în de­păr­ta­re o manea. Nu e loc să lași gre­ie­rii să-și facă treaba, nici găinile să cotcodăcească. Ecoul are mereu ritm de Guță.

În cămăruța familiei Alecu e cu­rat. Perdele albe se disting în în­tu­nericul ce se lasă încet. Tatăl apri­n­de o lumînare și parcă dintr-o dată, în ochii celor trei fetițe începe să se dis­tingă o pîlpîială. Una de speran­ță. În ochii lor mari, albaștri, se vede că și-au făcut deja un drum.

Și mai mereu se aude, de pe un­de­va muzică. Cum se știe că în co­mu­nitate nu există curent electric, te gîndești că poate Dumnezeu în loc să le dea lumină, îi adoarme pe mu­zică. De fapt, e spectacol în sat.

Marian Mexicanu și Sorin Ne­­cunoscutu, pe care „îl știe toată lu­mea”, după cum se prezintă, au ve­nit să-și lanseze un CD. Din timp, că­mi­nul cultural numit “The city”, s-a um­plut: copii, femei, bărbați, care și-au găsit scaune să se așeze roată, ca în jurul unui foc.

Dar nu era ce credeau. Nu era do­ar muzică lăutărească. Era mu­zi­că lăutărească, dar cu mesaj. Să-și dea co­piii la școală, să nu-i trimită la fu­rat sau cerșit, să nu-și mărite fetele de tinere. „Dacă eu cînd eram mic am greșit și am furat, credeți că am fă­cut bine?”, întreabă Marian Me­xi­ca­nu. „Nuuuu!”. „Să vă ajute Dum­ne­zeu!” 

Ca într-un spectacol de gospel, lu­mea a început să danseze, să stri­ge, să plîngă. „Puteți să aplaudați da­că vă vine fiorul!”, îi îndeamnă Ne­cunoscutu. Și ei îl ascultă. Și se prind și într-o horă. Și din a­cor­de­o­nul lui Mexicanu nu curg doar no­te, curge un val de sentiment care îi du­ce pe toți în transă. Bătrînele își la­să lacrimile să se scurgă, cu a­mă­ră­ciune, recunoscînd că tot ce spun e leit viața lor. Copiii se zbenguie, ma­mele îi iau în brațe. Și poate că ver­surile le-au lăsat urme pe suflet. Poa­te că-și vor da copiii la școală, poa­te că nu-i vor mai trimite la cer­șit.

Dar cînd au plecat din vraja că­mi­nului cultural, și întunericul u­li­ței a început să le pătrundă rece, pî­nă în suflet, și s-au întors în aceleași ca­mere reci, poate și-au mai pierdut din speranță. Le-a mai rămas doar mu­zi­ca.

Andreea ARCHIP