Cu plăcerea în extreme

E trecut de amiază și Emilia, așezată pe scaunul din sufragerie, cu picioarele li­pite unul de altul, își freacă agitat pal­mele transpirate de rochiță.

Nu știe de cît timp stă așa. Privirea-i bătută în cuie de bufetul din bucătărie. Îl ve­de de fapt cu o jumătate de ochi prin des­chizătura ușii. Pentru a scăpa de is­pi­tă își astupă fața cu mîinile, dar privind în palme tot vede acea cutie care atîrnă pe perete, îi știe ornamentul, culoarea, fie­care zgîrietură, pentru că în ea se as­cun­de dorința. Ar fi vrut să se ridice de pe scaun, dar tălpile îi sunt lipite de gresie, iar corpul ei e mai greu ca niciodată. Se impune să se gîndească la orice altceva, școală, prieteni, duminicile petrecute cu tata. Și-a amintit de momentul ei cel mai fericit de pînă acum, cînd i-a fost dăruit cățelul Bob, apoi și-a amintit și ziua cea tragică, cînd Bob a fost furat. Chiar și acum, prin lacrima-i scăpată, ve­de raze de soare care joacă pe ușa du­la­pului.

Cu cît conștientizează mai mult faptul că nu are voie să se atingă de ușa lui, cu atît mai ademenitoare vede plăcerea. Inima își pierde ritmul și respirația pare a fi apăsată de o armură de oțel care-i strînge pieptul. Își dă seama foarte bine că această haină grea care n-o lasă să ins­pi­re aer e de fapt e interdicția pe care tre­­buie să o respecte cu strictețe. Are tru­­pul prea slab, iar firea și mai și! Orice plă­cere ajunsă în mîinele fetei o face sclavă. Se ridică și se lasă dusă față în fa­ță cu bufetul. Sîngele năvălește buluc în obraji, genunchii încep a tremura ritmic iar palmele acum sunt și mai transpirate. Des­chide ușa și se umple odaia cu lu­mi­nă.

E trecut de amiază și Emilia, așezată pe podeaua din bucătărie, cu picioarele încrucișate și un borcan în față, încarcă liniștită lingura cu ciocolată.

Daniela VORTOLOMEI