Cu toate pînzele spre cer

Iașul e un oraș din cutii de chibri­turi pe care îl poate răsturna un avion din bătaia aripilor, așa se vede din ca­bi­na din care pilotează comandantul Mitică Rebegea. Bărbatul își po­tri­veș­te căștile pe urechi, aruncă un ochi pe geam, îl schimbă repede pe bord și tot așa îi fuge privirea, de zici că ur­mă­reș­te o minge de tenis.

„Trebuie să fii a­tent la toate, uite, vezi aeroplanul ăla de lîngă noi”, mă întreabă îndreptînd degetul înspre o pată albă din cer, „eu l-am văzut pe el, dar el nu ne-a văzut pe noi, ce te făceai dacă eram cu capul în nori?”, începe domnul Mitică a rîde așa tare încît în căști nu se mai aud in­strucțiunile de la bază.

Pauză de-o țigară la sol

Domnul Mitică Rebegea a fost ad­ministratorul Aeroportului „Mihail Kogălniceanu” din Iași timp de opt ani. Costumul funcției îl chinuia, căci el s-a născut să zboare, așa că, pe as­cuns, mai venea la „băieții de la Aero­club și, pe șustache, mai urcam un deal, mai vedeam norii, îmi astîmpăram do­rul, dar a fost dureros”, recunoaște fos­tul director. Iar dragostea pentru apa­ra­tele cu aripi i se trage din generală, cînd, prin clasa a V-a, în loc să facă ore de dirigen­ție, „făceam puțin din tematică și apoi ascultam poveștile di­rigintelui cu MIG 15-le lui, el fiind pi­lot de avi­aț­ie, mi-a inserat dragostea asta pentru avi­oa­ne cu pipeta”, povestește bărbatul. Își amintește că prima oară cînd s-a „legat în chingile unui MIG 15”, îl cu­noștea atît de bine, încît a­vea impresia că toată viața a zburat în el și totul numai din poveștile profeso­rului său.

Bărbatul care zboară de 26 de ani nu mai știe cum este să stai cu pi­cioa-re­le pe pămînt, de fiecare dată cînd co­boară la sol, simte că îi fug pietrele de sub tălpi. „Țin minte că mama voia să mă fac preot, dar eu îmi doream să zbor măcar o oră deasupra patriei mele, mă­car atît și-apoi puteam să mor”, po­ves­tește comandantul. Dar un motiv acă­tă­rii pentru care nu s-a făcut preot nu știe să-mi dea. Cu grimasa unui copil care nu vrea să termine tot din farfu­ri­e, recunoaște că „nu mi-a plăcut de­loc costumația aia de marmeluci ne­gri. Cine se uită la mine pe stradă, unde să ies eu așa? Să port chestiile alea lungi vara?”. Și nu s-a hirotonisit, dar nici la Școala de Aviație de la Bobocu, singu­ra din anii ’75, nu a intrat din prima.

Povestește ca despre un zvon au­zit de la alții de armata pe care a „îm­puș­cat-o” la pompieri înainte să intre la avi­ație. „Ce treabă are asta cu pi­lo­ta­tul? Dar uite că am făcut-o și după un an slă­bisem așa tare, că a venit mama la mine și m-a întrebat «nu vă su­pă­rați, îl puteți chema pe Mitică Re­be­gea?»”.

A „învîrtit lucrurile” într-un fel și tot la aviație s-a întors, în ’78 intra la școa­lă. Zece ani mai tîrziu începe să pună pe foaie orele de zbor, 10.000 la număr pînă acum, dar în realitate mult mai multe, pentru că „nu aveai voie să treci decît șase, dar noi petreceam pî­nă la zece ore. De dimineață, cînd ră­să­rea soarele, pînă seară, stăteam în avi­on, doar dacă voiam să fumez o ți­ga­ră mai aterizam”.

Acum, la „cincizeci și de ani”, își arun­că ochii de-un albastru limpede spre nori și nu-i mai dezlipește. Spune, bă­­tîn­du-se cu pumnul în piept, că „atunci cînd e vorba de aviație, las orice la o par­te, familie, prieteni, tot. E o dra­gos­te nebună de care n-am să mă lecuiesc niciodată”.

Cristina BABII