Despre libertate

Educația înseamnă să știi să te des­curci. Așa a fost dintotdeauna. În e­poca noastră aduce cu a a­vea un loc de muncă bun, care să-ți aducă un sa­lariu pe măsură, o vacanță pe an în­tr-un loc frumos, o casă și o mașină. Așa că nu e de mirare că Elvis se ui­ta derutat, cînd gardianul îl întrea­bă: „te mai întorci aici?”

„Am și eu o vîrstă, nu cred că mai are rost să mai vin!”, spune ho­tărît. A­poi se răzgîndește. Ce să facă a­fa­ră?

Din cei 30 de ani pe care îi are, 11 i-a trăit la Jilava, și cei mai im­por­tanți. Așa că de ce s-ar des­prinde de locul în care și-a gă­sit un rost. Din cînd în cînd, cînd nu e găsit cu vre­un telefon la el, poate să meargă să mun­cea­scă în grădină. A încercat și afară să se angajeze. După ce au a­­flat că are cazier, i-au spus de la obraz să se ducă acasă. Nimeni nu vrea să aibă angajat vreun re­ci­divist. „A­șa că m-am hotărît să fu­r”, spune el. Și a furat un ca­se­to­fon dintr-o ma­șină cînd stoma­cul începuse deja să țipe de dispe­rare. Îi era foame. A fo­st pri­ns. Prin urmare, în cele zece zi­le de li­bertate, nu s-a simțit nicio­da­­tă mai închis. Închis în propria ne­­­pu­tință.

La penitenciar s-a obișnuit. Mer­ge pe holurile lungi așa cum un student s-ar plimba prin că­min. Se uita la televizor, pri­meș­te mîncare bună și cerul nu e atît de întunecat nici cî­nd e încadrat în­tre zăbrele. Asta e realita­tea lui. Una fără mamă și tată, dar cu tovarăși de suferință. Așa că libe­r­tatea nu mai are nicio legătură cu gar­durile de sîrmă ghimpată. Li­ber­ta­tea e unde te simți acasă.

Jilava e acasă pentru aproape 90­0 de recidiviști. Nimeni nu le-ar da o mînă de ajutor. Dacă aș avea o fir­mă, aș angaja unul care a tîlhărit, fu­rat, chiar ucis? La asta se reduce to­t. La cît de mult putem tolera, ie­r­ta, la cît de curajoși putem fi.

Și nu prea ne putem lăuda cu asta. Și visele lui Robert de a avea o fa­milie s-au spulberat. Are 35 de ani și isășește pedeapsa mamei lui, prin­să cu trafic de droguri. A luat vina asupra lui. Și-a lăsat iubita acasă și a ple­cat la închisoare, că tot se obiș­nu­ise cu ea. Așa că ce dreptate se fa­ce, cînd legal vinovatul e liber și în­car­ceratul nevinovat. Și cît de ino­cenți sîntem noi care lăsăm să ne cur­gă o lacrimă pe obraz, dar vinova­tului i-am da să mănînce cu o lingură separată?

Andreea ARCHIP