Breasla fiilor rătăcitori

Cînd Voiculescu și-a asmuțit acum opt ani televiziunile asupra conducerii PDL-iste a statului, ceva s-a rupt în me­canismul fragil al jurnalismului din țară. Din extreme și abuzuri, înjurăturile, ca­lom­nia, minciuna, exagerările sau de­făi­marea au devenit norme, iar săraca etică a fost atît de călcată în picioare încît, a­cum, n-o mai recunoaște nimeni. Au e­xis­tat, bineînțeles, oaze de normalitate, dar acestea au fost, încet-încet, atît de bine înconjurate încît s-au rupt complet una de cealaltă. Poate de asta ne-am tre­zit acum, ani mai tîrziu, că rar mai pu­tem să citim un ziar sau să deschidem te­levizorul fără să strîmbăm din nas. Poate s-a ajuns aici și pentru că cei care a­veau un cuvînt de spus s-au izolat într-un turn de fildeș și au început să-l strige de a­­colo. Și, din păcate, nu i-a auzit ni­meni.

Dar schimbarea Guvernului a în­cli­nat balanța. Televiziunile și ziarele de casă ale opoziției s-au transformat acum în mielușei, iar cele care sprijineau fosta pu­tere și-au scos, în sfîrșit, colții. Nu sînt aceștia din urmă, neapărat, un etalon al profesiei, dar poate că, în deșertul mediatic în care ne scăldăm, oazele de nor­ma­­litate se vor uni în jurul acestora. Mi-ar plăcea ca, în perioada care urmează, oamenii de presă din România să ridice palisade în jurul profesiei, iar jurnalismul să se constituie în sfîrșit într-o breas­lă a oamenilor căliți de salarii mici, deplasări neplătite sau de texte nepublicate în funcție de fazele lunii. A oa­me­ni­­lor care au avut curajul să-și țină spi­na­rea dreaptă și pe care nu i-a cocoșat ne­putința.

Sînt voci care spun că ne așteaptă opt ani de zile negre și mi-e greu să gă­sesc argumente cu care să-i contrazic. Ră­mîne doar ca presa să treacă printr-un pa­șoptism forțat și ca, după ce se va umple golul de jurnalism de calitate, să se ajungă, în stat, la echilibru. Un echilibru care premiază echidistanța, obiecti­vi­tatea, adevărul și normele. Un echilibru care le-ar permite adevăraților oa­meni de presă din România să-și țină băr­bia sus cînd merg pe stradă.

Cătălin HOPULELE