Un schelet stîlcit

Dacă o casă se cunoaște după lo­cui­torii săi, atunci și satul ar trebui să fie asemeni gospodarilor care-l în­gri­jesc. Numai că, în loc ca ulițele îm­po­dobite de căscioare să se vadă precum un mozaic frumos, din tren, sa­tele moldovenești aduc cu un bîlci spart, în care scrîncioburile demon­ta­­te sînt folosite pe post de paravan de ploaie.

Din Iași pînă la Suceava îngrădite de cerdac și greblate pentru primăvară, sînt stră­juite ori de vile roz cu balustradă din a­luminiu, ori de curți în care bă­lă­rii­le au năvălit pe potecile odată bă­tu­ci­te. Oamenii au ple­cat din ța­ră, au lu­crat un timp și cînd s-au în­tors au a­dus fotografii cu ca­se­le de a­co­lo, pe ca­re le-au și ridicat în Leț­cani, Cos­tești, Probota și Ve­rești. În­să dacă în loc să-i pui melcului în spa­­te co­chi­lia lui din calcar, îi dai să du­că ca­ra­pacea țestoasei, animalul nu o să su­­praviețuiască. Se va chinui la în­­ce­put, dar imediat o să se prăbu­șeas­că.

La fel se întîmplă și cu satele noas­tre, care nu sînt obișnuite nici cu co­cioabe și nici cu case poleite. Poa­te doar cei rămași, care nu au căutat schim­ba­rea, mai sînt caracterizați de simț ar­tis­tic fără să contravină regu­li­lor du­pă ca­re gîndea nenea Pă­li­ma­ru casa u­nei noi familii. Ceilalți în schimb, du­pă ce termină de zidit, pleacă din nou, iar cînd revin aduc alte fotografii. Și a­tunci stîlcirile se a­dîncesc, iar în loc de un hol cochet, în care adesea mu­sa­firii e­rau primiți cu pîine și sare, a­cum bu­fe­tul ia lo­cul ospitalității dinainte. Iar din tren, in­­trările nu par joase, „pen­tru ca gos­po­darul să intre smerit în o­dă­ile sa­le”, după cum îmi spunea o­da­tă bu­­ni­cul. Ușile înalte, în care omul pă­­­șeș­te țantoș, ca un cucoș ce tocmai a în­­vins împintenatul din curtea a­lă­tu­ra­tă, sînt semnul caselor aduse din stră­­inătate.

Iulia CIUHU