Logica unei succesiuni rocambolești de evenimente

Succesiunea rocambolescă de eve­nimente din politica românească a ul­timelor săptămîni n-a fost – de fapt – decît consecința perfect logică a si­tua­ției în care țara ajunsese după cei doi ani și cîteva luni care s-au scurs de la realegerea ca șef al statului a lui Tra­ian Băsescu. Analiza poate mer­ge și mai în urmă, căci și pînă la acea dată se produseseră acumulări nega­ti­­ve. Să pri­­vim – însă – acum doar că­tre cel de-al doilea mandat al pre­șe­dintelui în funcție.

L-a obținut după un al doilea tur de scrutin foarte strîns, trei sondaje din patru indicîndu-l drept cîștigător, la închiderea urnelor, pe contracandidatul său, Mircea Geoană. Inver­sa­rea rezultatului peste noapte a ridicat se­rioase semne de întrebare. Au în­ce­put să fie centralizate probele de frau­dă. După circa o săptămînă, cînd „ari­pi­le” PSD s-au regrupat și unii au în­cer­cat să folosească momentul pen­tru a se re­poziționa, profitînd de „eșe­cul” lui Geoană, ideea contestării a fost abandonată. Traian Băsescu a fost reinvestit ca președinte al României pe 14 de­cembrie 2009.

În politica internațională, în ase­me­nea situații, de victorie „la mus­ta­ță”, cîștigătorii adoptă poziții concesive, recunoscînd astfel că și cealaltă ju­mă­tate a electoratului trebuie respectată, „scorul” fiind – în fond – aproa­pe egal. Victoriosul din România a făcut invers, impunînd întregului spec­tru politic și țării o guvernare de strictă obediență față de el însuși, fără nici o deschidere spre negociere și com­promis cu partidele de opoziție. Pen­tru a putea instala cabinetul pe ca­re și-l dorea era necesară – firește – inves­tirea în Parlament, însă partidul său, PDL, obținuse în alegerile din no­iem­brie 2008 un scor de doar 32,36%. Nici împreună cu UDMR și cu ceilalți reprezentanți ai minori­tă­ți­lor etnice, dispuși la combinație, nu se încropea de-o majoritate. Pînă pe 23 decembrie 2009, cînd guvernul mult-dorit a fost votat, problema a fost „rezolvată”: au fost racolați parlamentari de la PSD și PNL, prin – așadar – inversarea op­țiu­ni­lor exprimate de electorat în toamna anterioa­ră. Ulterior, dezertorii s-au grupat într-un partid care a devenit astfel parlamentar fără să fi participat la ale­geri: UNPR.

Cu un mandat discutabil și cu o majoritate de susținere mistificată, pre­ședintele a impus o guvernare autoritară, cu o strategie pe două planuri: în discursurile publice, el însuși și su­bor­do­nații din PD & comp. au de­plîns in­trarea țării în criză, în contextul internațional știut, aplicînd o po­li­tică de austeritate care a afectat grav economia și nivelul de trai al populației (su­te de mii de firme falimentate, salarii­le bugetare și pensiile tă­ia­te, reduceri dras­tice ale aparatului de stat, deci șo­maj în masă etc.); în același timp, fără – evident! – s-o mai recunoască public, guvernarea și cli­entela de la toate ni­ve­lele au profitat fără scrupule tocmai de constituirea prin respectivele mă­suri de austerita­te a unor fonduri bugetare consistente, pe care le-au „drenat” în beneficiu pro­priu. „Strategia” nu putea trece ne­observată: guvernarea PDL-UNPR-UDMR-minorități a fost ra­pid recunoscută drept cea mai co­rup­tă din istoria noastră postcomunistă. În pa­ra­lel – abuzuri, mistificări, mani­pu­lări ș.a.m.d., într-o gamă previzibilă.

În atari condiții, nemulțumirea popu­­lară a crescut continuu, încît, a­pro­­­piindu-ne de sfîrșitul ciclului elec­toral, a devenit limpede că PDL nu va mai obține decît un scor minor (electoratul UDMR fiind constant, în jur de 6 – 7%, iar UNPR neavînd niciodată unul) și că alegerile din toam­na lui 2012 vor fi cîștigate de USL, alianța PSD-PNL-PC. Ră­buf­ni­rea din ianua­ri­e a indignării populare, care a dus la manifestații de stra­dă în majoritatea orașelor țării, a grăbit deznodămîntul. Președintele și secondanții săi au în­cer­cat să-l îm­pie­dice sau să-l amîne printr-o schim­bare de guvern: Emil Boc, considerat un „premier de paie” și antipatizat de populație, i-a lăsat locul lui Mihai Răzvan Ungureanu. Fără succes, căci noul cabinet a avut inabilitatea de a lua cîteva decizii grav impopulare: înființarea universității ma­­ghia­re de medicină din Tîrgu Mu­reș, con­tractele de exploatare a cuprului și a gazelor de șist.

Din acest punct, evenimentele s-au precipitat. S-a declanșat exodul din PDL, partid care, după ce racolase par­lamentari, apoi numeroși aleși lo­cali, era condamnat ca, aflat pe pantă des­cendentă, în fața dezastrului electoral, să trăiască și experiența in­ver­să. La rîndul său, opoziția, aflată oricum de ceva vreme în grevă parlamentară de protest față de guvernarea Bă­ses­cu-Boc-Ungureanu, s-a văzut obliga­tă să reacționeze la amintitele decizii controversate și a depus moțiune de cenzură. Pînă să se ajungă la vot, exodul a continuat și Guvernul chiar a căzut.

O perfect logică succesiune ro­cambolescă de evenimente, așadar…

Ion Bogdan LEFTER