Rețetarul minciunilor albe

Se oglindește în geamul pătat al tram­­­vaiului cu încrederea reaprinsă. Lu­mina soarelui de la 3 după amia­ză îi pare mai curată și parcă nu-i mai tra­versează chipul atît de tăios ca di­mi­­neața. Își spune că acum e mai bi­ne, că oamenii-s mai înțelegători, că șe­ful îi e prieten, iar viața ei e mai cu­ra­tă.

I se pare că e fericită și-n vitri­ne­le pe lîngă care trece măgăoaia de fier se ve­de prăfuită, dar frumoasă. Nu-i mai bubuie capul, probabil și-a făcut e­fec­tul doctoria găsită pe fundul genții. A înghițit-o fără apă, ca după o rețetă de casă și știe sigur că i-a fă­cut bine. Do­uă vorbe-n plus de la me­­dic ar fi scu­turat-o de bani, nu de du­rere. Și deși urăș­te toate fe­me­i­le acelea care știu cel mai bine cu ce trece ori­ce boală, de da­ta asta ea are drepta­te. Ea știe cel mai bi­ne.

Pe „el” o să-l uite. De fapt, par­că l-a și uitat de cînd a schimbat vatma­nul macazul la ultima stație. L-a lă­sat în parc și pe el și toate cu­vin­tele pe ca­re i le-a spus înainte să plece, voit și subit. Și cum ea a decis așa, tot ea o să trea­că mai de­­parte, cum trec acele cea­sului u­nul pes­­te altul pe cadran.

Are și timp. Îl ține închis într-în­sa așa cum tot înăuntru ține și tot ce-i, de fapt, adevărat la ea. Și nu, nu-i cu ni­mic mai blîndă lumina de la 3 decît șfi­chiu­irile soarelui din răsărit. Deși o ține strîns de frunte o durere sini­s­tră, aș­teap­tă ca ea să se stingă și să-i dea drep­tate. Nu-i mai frumoasă ca de obicei, doar că ochii-i sînt atît de obosiți de plîns încît se uită-n cele mai în­de­păr­tate bucăți de sticlă, ca să nu vadă braz­dele de lacrimi și­ro­indu-i, ne­gre, pe obraji. „El” i-a spus să plece, șe­ful a sunat-o de curînd pentru că „poate a­re prea multe atribuții pentru cît e în stare să facă”.

Oamenii nu-s mai puțin ticăloși de­­cît de obicei și nici ea nu e mai na­i­vă. Ar vrea, însă, măcar o­ dată, ca min­ciu­nile amestecate-n colb de pe geamuri și vitrine să fie adevărate.