Cele trei vămi ale sufletului

De cînd eram mic m-am învățat să mint. Cu prostii minore la în­ce­put, desigur, de la borcane de dulceață pe jumătate mîncate de bunica, nu de mine, pînă la clătite care dis­pă­reau din farfurie și despre care eu nu știam nimic. Era pactul acela al in­o­cenței: toți știau cînd mințeai, tu ­încercai să o ascunzi dar mai rău fă­ceai și toată lumea zîmbea.

Cu vîrsta însă am dezvoltat un cult al minciunii. Primele succese le-am notat atunci cînd am reușit să scap fără să fiu prins. Satisfacții mici în sine, pentru că n-am avut o co­pi­lă­rie rebelă. Nu eram puștiul care lip­sea cu săptămînile de-acasă și nici nu mă-ntorceam de la școală fără dinți în gură și cu ochii vineți. Dar, mai a­poi, am început să elaborez pînze în­tregi de păianjen. Minciuni peste min­ciuni, ipoteze, concluzii, su­po­zi­ții, toate aveau nevoie de încă o năs­co­cire ca să fie veridice. Le pu­neam u­na peste cealaltă atît de mult încît am ajuns să nu mai știu nici eu cît la sută e real sau da­că mai există vreun grăunte de ade­văr printre ele.

Mi-am răscolit într-o zi a­min­ti­ri­le și am ajuns la concluzia că nu mai sînt întregi. S-au alterat ca merele bă­tute iarna de îngheț. E ca în di­mi­ne­țile în care te trezești și nu mai știi dacă ce-ai visat nu cumva s-a în­tîm­plat cu adevărat. Și mă amuz, pentru că, astăzi, mă mint conștient, de bu­nă­voie și nesilit de nimeni. Mă uit la oa­menii din jurul meu și am încredere în ei, fie că îi văd pentru prima oară sau îi știu de jumătate de viață. In­di­ferent de cîte ori m-am pîrlit pînă a­cum.

Încet-încet, am început să-mi trans­form pînza de minciuni într-una de încredere. Doar că s-a rupt de atîtea ori încît am ajuns să o cos la loc cu nonșalanță. Aidoma doctorului care a văzut atîtea fețe desfigura­te încît accidentele i se par plictisitoare și fiecare suflet pierdut e doar o nouă „mortăciune”. Cred că mă a­pro­pii de zen. După minciună și în­cre­dere, m-am ascuns în ne­pă­sa­re.

Cătălin HOPULELE