Cu șireturile strîns dezlegate

Dacă citești dincolo de cei cîțiva cen­timetri care te despart de oamenii cu care mergi, încălzit și prăfuit, la lucru, descoperi că-s tare goale autobuzele noastre pline. Nu înțeleg ce ne sufocă în așa hal cînd, de fapt, fiecare din privirile mai vii sau mai adormite de pe scaune sînt topite într-un cu totul alt univers.

Deranjați de piesele radioului care vi­brează zgîlțîit, studenții tînjesc după cîte-un ritm de care le aduce aminte o pos­tare pe wall. Și toate unghiuțele a­ce­lea colorate diferit și deșănțat ță­că­nesc ecrane sensibile ori tastaturi mă­run­te, trimițîndu-și posesoarele în cu totul altfel de zguduieli ritmate decît valurile acestea ale unei Dunări de ci­ment. Ele sînt la petreceri, îmbrăcate fan­dosit și fără adidașii de cursă lungă pe care-i văd eu.

Se mai aude, din vreme-n vreme, cîte-un oftat bătrîn și fără loc de lîngă u­șile autobuzului. Urcă un nenea cu le­gi­timație și cere biletele, însă chipurile nu se ridică din cercul lor îngust. Sau poate mult prea generos, de-i cuprinde pe toți în bulboana asta de click-uri. Ri­dică, vexați de intervenția contro­lo­rului, bucățica de hîrtie la doi lei și continuă să fie în altă parte.

Unul din mănunchiul de unghii pic­tate se oprește și o privire zăpăcită se ridică de pe genunchii prespălați ai blu­gilor pe care se sprijină telefonul. Nu e nici un bairam în jur, geamurile-s zoioase, nu se compară cu paravanele străluminate din club, iar bassul turbat e doar hurducătură de roți deasupra gro­­pilor. E scurtă, însă, hipnoza rea­li­tății, ține cît o curbă periculoasă. De­cu­pată, din nou, din conturul ei și a­mes­tecată cu cei cîțiva pixeli ai ecranului de pe genunchi, domnișoara se în­toarce „în oraș” și parc-ar merge o pie­să de teatru contemporan după atîta dez­măț. După „Attend”, scaunul ei se go­lește iarăși. Dar eu tot în picioare-s și mă sufocă aglomerația de biți.