Decît niște observații (II)

Jurnalismul narativ predicat de Cristian Lupșa e o colecție de sche­­­me: se ia povestea, se pune la dos­­­pit – nu degeaba trebuie luni de zile! – , se desface în bucățele. Fie­­care gu­gu­loi de text se lipește apoi în locul in­dicat de săgeți.

Lu­ați orice exemplar din „Decît o Re­­vis­tă” și veți re­cu­noaș­te un nu­măr li­­mitat de rețete (o avea și școala a­­mericană limi­te­le ei!). Ma­jo­ri­ta­tea articolelor sînt în­tin­deri corect e­xecutate, bine stoar­se de umor. Ca­ută să impresi­o­ne­ze, în schimb, prin aglomerarea de­ta­lii­lor. De e­xe­mplu, ucenicul domnu­­lui Lu­p­șa va descrie cu nesaț ceaș­ca de ca­fea din fața interlocutorului său, mai ales atunci cînd obiectul cu pricina n-are nimic de-a face cu po­vestea.  Nu face trăirea cît o ceaș­că de ca­fea.

Primitivul reportaj românesc o­biș­­nuiește să sară peste a­mă­nun­tul irelevant. E prea grăbit să cons­tru­iască scene vii, redate chiar și în­­tr-o banală ordine cronologică, da­­că așa îi vine bine cititorului. Pa­­ra­gra­fe­le sînt stropite cu un umor a­nu­me, care supraviețuiește mi­racu­los de la „Mărirea și de­că­de­rea ce­lui mai gras om din Ro­mâ­nia” al lui Bru­nea Fox la „Vie­țașii de pe Ra­ho­va” al lui Eugen Is­todor sau la „Tă­­­cerea melcilor” lui Viorel Iliș­oi. Românii o­biș­nu­ie­sc să-și tră­ias­că ne­­cazurile, ba chi­ar și tragediile cu umor. Să scrii după re­țetă de im­port presupune, printre altele, să extragi acest zîmbet a­mar, să mutilezi po­ves­­tea.

Se întîmplă ca, după ce-a alergat pe ulițele vreunui sat uitat de Dum­nezeu, reporterul să n-apuce să-și șteargă bocancii de noroi la in­­trarea în redacție. Îl așteaptă o tas­­­tatură, cîteva televizoare cu vo­lu­­­mul dat la maxim și-o cafea ori­bi­­lă, de la automat. Editorul vrea re­­pede o machetă pentru pagină, are și altele pe cap. S-ar putea să n-aibă cine să se uite peste articol, poa­te ni­ci peste titlu. În condițiile as­tea, cel care reușește să-și adune gîn­du­rile și să scrie un material ca­­re să su­praviețuiască dincolo de zi­ua ur­mă­toare merită felicitări, nu dispre­țul unor roboței de presă.

Precizare: Nu mi-a plăcut ni­ci­­odată să scriu despre presă, n-aș fi în stare să dau lecții. N-am in­trat ni­ciodată în vreun cor de plî­n­gă­ci­o­și, n-am întrebat nicicînd: „Unde ne este reportajul?”. Chiar dacă scri­­se oarecum la nervi, ca reacție la ce­ea ce am considerat o ne­dre­p­tate, rîndu­rile de mai sus se vor mai de­gra­bă o pledoarie pentru jurnalis­mul cinstit, așa cum l-am văzut fă­cut în atîtea locuri. Reportajul nu tre­buie să fie într-un fel anume, nu ce­re scheme complexe: trebuie do­­ar scris.

Vlad ODOBESCU