Decît niște observații (I)

Recentul dosar despre starea re­por­tajului găzduit de „Dilema ve­che” mi-a provocat multe delectări și o în­cruntare. Oameni de presă, între ca­re doi foști colegi de la „Opinia”, au arătat că reportajul rezistă frumos, că sparge încă tînguiala cvasi-gene­ra­lă cu un verb, un titlu și-o poză, că ur­că peste învîrtelile politice și lîn­ce­zeala și noi-ce-dracu-mai-dăm-azi din redacții, că are chiar viitor.

Se gă­sește reportaj bine scris în mai toa­te zia­rele, mai nou și pe bloguri. Ce­le mai gustate se umplu de „like-uri” și „share”-uri, fac ample tururi virtua­le.

Și vine un titlu ca o riglă peste pal­mă: „Reportajul, cum ar trebui să­ fie”. Cristian Lupșa, editor la „De­cît o Revistă”, își propune să lă­mu­reas­că problema în vreo 5.000 de sem­ne. Pu­țini se înhamă la asemenea răs­pun­­suri: reportajul e cea mai liberă specie publicistică; are cam tot a­tî­te­a forme cîți gazetari care-l în­cear­că. Prin urmare, cînd vine vorba de „cum tre­­buie să fie un reportaj”, cei mai mul­­ți zic „bine scris”, iar cîțiva se apu­că de doctorate.

Însă Lupșa are curaj, și-a a­su­mat deja de ceva vreme rolul de guru al u­nei gazetării alternative. Prima oară  cînd l-am auzit vorbind despre „jur­nalism narativ”, am crezut că fo­lo­sește un sinonim pentru „reportaj” cules de prin State, o sintagmă de ca­re omul nu se poate desprinde. Ce-are a face? „Jurnalism narativ”, „re­por­taj”, bine scris și cinstit să fie, că-l aplaudăm. Între timp, Lupșa a strîns „ucenici”, a ținut cursuri, a editat ki­lometri de texte, a organizat lan­să­ri cu cîntec, a poleit meseria de jur­nalist cu o aură cool, gesturi de ap­­reciat.

Îmbătat de succes, a ajuns însă acum la etapa strânsului de gît. Ne arată că „narativul” de import e re­por­tajul „cum ar trebui să fie”. Pen­tru exemplificare, redă etapele documen­tării unui articol despre drumul spre casă al unui soldat american ucis în Irak. Spune că autorul a avut nevoie de opt luni pentru a-l de­să­vîr­și. În comparație cu o asemenea luc­rare, reportajul românesc clasic – re­zultat, în general, al unei singure zile de observație pe teren – nu poa­te fi decît „superficial” și „fără ur­mă de construcție dramatică”.

Cristian Lupșa intră aici pe un te­ren pe care nu-l cunoaște, pentru că n-a lu­crat niciodată într-o re­dac­ție de zi­ar autohtonă. A scris doar pentru re­vis­te, a încropit, o dată la cîteva lu­ni, texte ca niște cîmpuri în­ză­pe­zi­te. Din postu­ra sa, Lupșa consideră că ter­menele de predare presante presupun, în mod automat, documen­tă­ri su­perficiale. Însă cei mai buni re­por­teri pe care-i cunosc au fost me­reu în stare să se orienteze rapid, să ex­tra­gă, în cîteva ceasuri, miezul unui su­bie­ct. Acea unică zi de observație pe care zia­rul își permite s-o finanțeze îi este suficientă pentru a alerga între per­sonaje și a le zugrăvi povestea. De­sigur, asta ține de talent, însă în la­­boratorul lui Lupșa „talent” ră­mî­ne un cuvînt interzis. (Va urma)

Vlad ODOBESCU