Fantasma din buza Copoului

Cînd am cunoscut-o prima oară, încă mai credeam în libertatea presei. Mă vedeam un avangardist, una din­tre puținele generații de jurna­liști care va schimba felul în care se face presa. Cînd m-a auzit, mi-a tras o palmă de o mai simt și acum, noap­tea, cînd dorm pe-o parte. M-a tri­mis să bat, de la ogoare, case părăsite, prin holurile universităților, pînă la cur­se de mașini sau degustări de vi­nuri. Pentru că e și perfidă. Nu m-a lă­sat să umblu doar bălălău, în că­u­ta­rea subiectelor de reportaj pe care să le stric apoi, cu entuziasmul unui pre­școlar care încă mai face pur­ce­luși pe foaia de dictando.

M-a strunit mai bine decît ar fi făcut-o șapte facultăți de jurnalism, ze­ce manuale și vreo trei-patru mastere. Și nici nu am doi ani de zile de cînd calc pe aici. Însă, cînd vreau să-i mulțumesc sau s-o înjur, nicioda­tă nu o prind pe lîngă mine. O văd în schimb pe Lina, fredonînd de zor notele Facebook-ului, pe Lupu, tră­gînd discret cîte o dușcă din bu­te­lca plină cu țuică de sub masă, sau pe Pă­uleț, descriind arcuri de cerc cu mîi­nile și scoțînd fum pe nas du­mi­ni­că noaptea. Îmi amintesc apoi de cei care au fost pe-aici și pe care nu i-am prins, dar care ne înjură-n barbă cînd îi su­năm în ceas de noapte să le a­du­cem aminte de texte pe care încă nu le-au scris.

Iar uneori, cînd e frig, îmi pare c-o văd intrînd pe ușa redacției, cel pu­­țin două de ori pe săptămînă, cu o căciulă de blană cu urechi pîn’ la băr­bie și c-o pipă mulată după forma mîi­nii drepte. Dar tot nu-i ea. Își face în­să casă, în fiecare duminică, pe frun­țile noastre-ncruntate și în cra­te­rele lăsate de cearcăne sub zeci de ochi sti­cloși. Pe „Opinia” n-ai cum s-o vezi, pentru că e mereu pe fugă. Se naște însă și învie prin studenții ca­re îi așază copiii, unul cîte unul, în arhiva prăfuită de la etajul al doilea din Casa de Cultură a Studenților.

Cătălin HOPULELE