TABLETĂ – Iluzia unui papagal

Rocco a trăit de cînd se știe într-o colivie cu zăbrele albe și cu o scară crem. De fiecare dată cînd se uita la obiectul ăla sclipicios prins de una din gratiile de sus se înfuria. Se oprea o clipă, își umfla coșul și sărea cu clonțul la adversarul său cît să-l lase fără pene din­tr-o mișcare.

Numai că celălalt nu pățea nimic. Ba chiar parcă rî­dea de papagalul Rocco și îi imi­ta fiecare mișcare din partea cea­laltă a peretului reflector. Asta era pe­deapsa cea mai cruntă pentu pa­să­re: să vadă pe cineva la fel de pu­ternic și concentrat să-l distrugă pe cel ca­re-i invadează spațiul nu­mai prin sfidare.

Rocco avea ochii negri peste care ceața prăvălise un văl de ne­pătruns și astfel nu puteai citi ni­mic în privirea pală a papagalului, poate doar monotonie. Celălalt Ro­cco avea tot ochi negri. Dar ai lui reflectau păduri dese cu liane, rîn­duri de păsări multicolore, iar pe alocuri familii de papagali portocalii cu albastru și puțin roșu fă­cînd piruete în aer. Pentru ade­vă­ratul Rocco lumea aia nu exis­ta. O vedea doar la televizor cînd bă­trîna Aurelia adormea ui­tîndu-se la National Geogra­phic.

Pentru prima dată papagalul zîm­bea la inamicul său care îi răs­pundea la fel. Și de atunci s-au îm­prietenit. Comu­ni­cau prin ima­gini din trecut. Dacă pa­pagalul ți­nut în colivie de 14 ani voia să va­dă alte feluri de boa­be pentu mîn­­care, prietenul de dincolo se re­pezea peste flori cu bobocul des­chis. Ori dacă Rocco se gîndea la părinții lui, papagalul de dincolo de sticla miraculoasă îi arăta o pe­re­che frumoasă verde-portoca­lie ca­re zburau fericiți deasupra An­zilor. Și atunci se bu­cu­ra. În sfîr­șit visul lui Rocco cel adevărat se împlinea. Undeva în libertate pă­rinții lui îl așteptau să-l învețe să zboare.

Iulia CIUHU