Vom fi iarăși ce am fost

Iașul a rămas 95 de ani o fostă gaz­­dă cu parfum de vechi. Nu și-a pier­­dut nicicînd nici aerul provincial al bulevardelor, nici zgî­rieturile tumultului de pe zidurile bătute de vreme, nici credința mocnită a vie­țu­itorilor săi că inima orașului a fost frîntă într-o toamnă a lui 1916.

Și amantul ursuz a fost poporul care l-a sedus treptat, atunci cînd garda îi era tăvălită prin glodurile beligeranței. I-au umplut pivnițele cu conserve ruginite și cojoace murdare, l-au împînzit de boli grele și clocot. Dar i-au promis izbăvire.

Doi ani de zile a durat idila be­cisnică și i s-au perindat ferdinanzi, brătieni și averești prin fața ochilor ca niște bibelouri în țipla istoriei. Pen­tru că ei nu i-au atins trupul, ci spiritul. În vîltoarea zilelor, războiul l-a zbuciumat mai puțin decît furnicarul de pe străzile-i bolovănoase. S-au bucurat de război ca nebunii su­diști care au plecat la luptă pentru o după-amiază, ca la un pic-nic de plictis, cu steaguri i-a franjurat straiele ude de lacrimi și cu chiote și-a anunțat poporul unirea în marea pia­ță. Nu s-a purtat cavalerește cînd a luat calea bucureștilor, dar Iașul îl iubește încă. Poate de asta și-a păs­trat mirosul de flori presate în cărți de istorie. De asta acum și-a lutuit chipul distinsei provincii cu trecut șoptit în fața cănilor grele de vin și ori­cine își amintește de iarna aceea năprasnică ca de un roman dosto­ievs­kian despre tremurul unui destin. Poate că urbea n-ar fi fost atît de distinsă fără lacrimi.

Alexandra PANAETE