Metehnele urbane care și-au prăfuit înțelesul

Vocea lui Michael Jackson zvîc­nește din boxele așezate cu grijă una peste alta, amețită parcă de reflectoarele care învîrt o sumedenie de culori pe scenă. În aerul relaxat al cafenelei Art House, cocoțată la etajul 6 în Moldova Mall, trupa Serti­ss­a­ge din București ne-a arătat, cînd ceasul a bătut ora 18.00, o altă viziu­ne asupra teatrului, un regizor pentru ca­re nici cei mai buni actori nu sînt capabili să simtă pe viu ce joacă și pentru care doar lipsa de experiență poate crea ceva autentic. Victor }ă­panu și Andrei Radu au înviat po­ves­tea dintre un om al străzii și un regizor nemulțumit de starea actuală a tea­trului în „One life show”, o piesă asemenea unui con­flict.

„Sînt un boschetar al cărui nume nu trebuie să-l știți.”

Doi tineri își plimbă pensoanele ca niște dirijori pe geamurile cu­prin­se deja pe jumătate în culoare, iar, prin ele, griul Iașului se evaporă și, în lip­sa berii, priveliștea e cea care te îm­ba­tă. Dar un tînăr cu șosetele trase pînă în gît îți distrage atenția apărînd parcă din senin printre mese. „Un bos­che­tar al cărui nume nu trebuie să-l știți.” Așa ne este prezentat în timp ce re­gi­zorul îl agasează, stîrnindu-i ti­mi­di­tatea sau poate doar scoțîndu-i în evi­dență ignoranța. L-a chemat aici pe omul care cutreieră străzile căci vrea să renunțe la actori și să apeleze la oameni capabili „să facă un striptis fără să-și dea hainele jos.”

Așa l-a descoperit pe acest tînăr a cărui viață încape într-un rucsac pe care-l ține într-o carcasă de Dacia ruginită păzită de singurul lui prieten, cîinele Migrenă. Deși regizorul nu îl crede capabil, acesta își lasă angoasa deoparte și demonstrează că viața lui nu e un clișeu al străzii. Cînd se așază pe scaun, publicului i se taie răsuflarea. E sincer și-și povestește fan­tasmele, metehnele care îi trec prin minte mai des decît mîncarea prin stomac. Ceea ce povestește e real, fă­ră ascunzișuri perfide. Numai lumea e așa, ca atunci cînd te trezești din somn, chiaun și fără să știi încotro s-o apuci. Dar el e ca un vinil prăfuit. Cînd sufli peste el iar pick-up-ul îi atinge fibrele se destăinuie, își cîntă povestea și, așa zgîriat cum e, transformă sunetele în platină cu su­flet. Astfel, publicul devine martorul unei noi forme de implicare emo­țio­na­lă, una care se înfige în mintea fie­cărui om care stă așezat la mesele mo­deste.

Pe o muzică de pian înfundată de rîsetele unei fete rătăcite în spatele cafenelei, destăinuirile se risipesc oda­tă cu nervii regizorului care renunță la superficialitatea cu care l-a tratat pe „boschetar”. Aces­ta nu lasă destinul lui tragic să devină un păpușar care să-i conducă viața, iar el să fie un tomberon pe lîngă care treci fugitiv, ci, modest, își dezgolește sufletul în vîrful Iașului. Și noi, cuminți, l-am aplaudat și astfel i-am dat masca jos. Fără să vrem.

Iuliana LEONTI