Meci de fotbal cu bombe atomice

„Codrescu” nu i se mai arată ca pe vremuri. Cînd trece pe-acolo, își încetinește pașii, de parc-ar vrea să pornească timpul înapoi cu vreo 30 de ani. „Am deschis odată geamul. Eram în sesiune. Am strigat cît m-a ținut gura: «Eu sînt Ștefan cel Ma­­re!». Trecea pe-acolo un bețiv. Mi-a strigat înapoi: «Eu sînt A­le­xan­dru, tatăl tău!»”. Bărbatul rîde cu poftă. Întotdeauna rîde cînd își amintește. Nu uită niciodată ce se petrece cu el „în bulele astea”. Își subțiază o­chii de vulpe îmblînzită, să vadă da­că s-a în­țeles bine ce a­nu­me înseam­nă „bu­le­le”.

A fost mereu un bărbat fer­che­zu­it. Cravata i se asorta cu cămașa, iar costumul îl purta aproape scrobit. „Să mă vadă bătrînii și să se bu­cu­re de mine.” De mic a știut să fa­că bani. Nu mulți, ci cît să cumpere flori pentru ea și „Unirea” pentru el. „Mă gîndesc uneori dacă m-am scrîntit fiindcă m-au abandonat ai mei sau dacă nu cumva, m-am scrîntit fi­ind­că i-am iubit atîta pe bunici.”

Bursa bunicilor

Mama lui muncea undeva, în casa de țară a unor oameni. Tatăl său aluneca pe ulițe, fără căpătîi. Mi­­tică a fost crescut de bunici. Pen­tru ei, a început să meargă încă din clasa a cincea, o dată pe săp­tă­mînă, în parc. „Cine pune pariu cu mine că-mi crește păr în palmă?” și oamenii, cu rîsul plesnindu-le bu­zele, se avîntau să pună pariu. N-a­veau de unde să știe că bunicul său n-a avut niciodată cu cine să-l lase acasă. Îl lua cu el, pe șantier, iar în una din zile, Mitică a căzut cu mîi­ni­le în bitum. Medicii i-au luat pie­le de pe burtă, să peti­cească lo­c­u­ri­le pe unde liniile vieții fuseseră șter­se. Cînd nu făcea pariuri, se învîr­tea prin laboratoare.

În cla­­sa a XI-a, a fost singurul elev al colegiului „Mihai Emi­nes­cu”, din Bo­toșani care a ajuns la Olim­pi­a­da Inter­na­țio­nală de Fizică. „Tot pentru ei în­vă­țam. Să știe că-i pre­țu­iesc. Că nu mă cresc degeaba.”

Imperii acidulate

Copilul care făcea bani, cum­pă­ra pîine, flori sau cognac ieftin își pusese în gînd să fie „om mare”. Iar oamenii mari au responsa­bi­li­tăți și polițe de plătit. De atunci „m-au a­pu­cat așa niște stări… Cre­deam uneori că am un guvern de alcătuit. Co­le­gii mei erau miniștri. Le explicam cîte unuia că nu-l pot pune prim-mi­nis­tru, că-i cam le­neș, dar ministru de externe, se poa­te. Bine, și minis­tru de externe, e bun, măi, Mitică, îmi spunea.”

Cuvintele i se topesc într-un fel de rîs tandru. Și acum tre­ce pe la ei, colegii din facultate, care ve­neau cu cireșe și-i cereau, în schimb, me­ditații la matematică și fizică. Nu-și per­mitea să se lase în voia „bu­le­lor” ca­re-l făceau să iasă din el ca o șam­pa­nie evadată din sticlă, fără pu­tință de-a mai fi adunată în pumni.

Tre­bu­ia să păstreze o bursă, să le-o trimită bătrînilor. Se făcuse om ma­re, de-acum. Și ca să le arate că-i poate în­gri­ji întocmai ca un fiu, ple­ca de do­uă, trei ori pe săptămînă în Podu Roș, să joace table și șah pe bani. Ce cîș­ti­ga, împărțea în jumă­ta­te. El n-avea nevoie de mult. „Pen­­tru ei am trăit. Să nu le pară rău că m-au crescut, că m-au luat.”

Cînd a terminat facultatea, s-a angajat la Porțile de Fier. Dar n-a mai avut cui să trimită salariul său de inginer. „Am făcut bine că mi-a in­trat repede în cap chestia asta cu o­mul mare…”, iar Mitică zîmbește ia­răși. „Voi, ăștia normali, jucați fotbal cu mingi, dar noi jucăm fotbal cu bombe a­to­mice”, îmi spune liniștit, ca de-o sentință cu care s-a împăcat.

Oana OLARIU