Manolea, satul care murmură a pierzare

Manîlovka, cum îi zic localnicii, este satul în care s-a stabilit în urmă cu aproape un secol o comunitate de lipoveni staroveri refugiați din calea comunismului sovietic. Situat între dealurile Sucevei, acesta este pe cale de dispariție pentru că tinerii iau drumul occidentului, iar bătrînii pleacă pe lumea cealaltă. La mă­năs­tirea de călugări și schitul de maici toți stau nu­mai în „post și rugăciune”, iar noutățile nu îi mai atrag.

De cum am trecut de Dolhasca și Dolheștii Mici, apoi Mari, ma­și­ni­le circulă tot mai rar și iau la pas șo­seaua care mă aco­peră cu praful împrăștiat de vînt. Din Boura pe tablele ruginite de la intrarea în sate nu mai scrie numai în româ­nește și de la distanță nu înțeleg în­scrisurile, dar cînd mă apropii văd chirilicele, par­­că, scrijelite cu un­ghia. Ca­pe­te­le literelor atîrnă scuturate îmi spun să mă în­torc, ca să nu trec granița. Dar știu că sînt încă în județul lui Ștefan cel Mare și mai am de trecut doar un deal ca să ajung la Manolea, acolo unde rușii lipoveni și-au înfipt ră­dă­cinile în creștetul țării.

Pierdut între dealurile Sucevei, satul este format din una dintre ce­le mai vechi comunități de lipoveni autentici din țară și ultima de sta­roveri Moldova. E o pată de rusnaci bătrîni fugăriți de mama Ru­sia pe vremea în care Lenin bătea cu secera și ciocanul comunismului la porțile Sankt Petersburg-ului, după abdicarea Țarului Ni­co­lai al II – lea. Nici unul dintre cei care au emigrat în 1917 nu mai tră­iește astăzi, dar copiii și nepoții lor încă mai prășesc meleagurile pa­triei adoptive, România, la Manî­lov­ka, cum îi zic localnicii. Astăzi rar mai vezi cîte un puști pe ulițele satului. „Îngrop în fiecare săp­tă­mînă cîte un bătrîn, dar am aproape un an de cînd n-am mai botezat vreun lipovean. E sat bătrîn. Ti­nerii care au fost au plecat, iar alții nu-s”, mi-a spus preotul comunității, Cher­sam Ioan. Ultima nuntă a fost în luna octombrie. Pe cea dinaintea aceleia nu o mai ține minte. „Dum­nezeu știe cînd vom mai avea vreo nuntă!”, îmi zice vînzătoarea de la magazinul din sat, tanti Aliona, care are o fată în clasa a XII – a la un liceu din „Fol­ticeni” și vrea să o trimită la școli în capitală.

Biserica în care obiceiul nu se pierde

Dar pînă atunci, o trimite cu mine să îmi arate biserica. „Nimic nu-i mai frumos la noi ca biserica pentru că nimic nu-i mai frumos decît un om creștin și cu frică de Dumnezeu. Și-așa e lumea rea și al dracului și îți vrea răul. Să vă dea Dumnezeu sănătate c-ați venit și pe la noi și mergeți și aprindeți o lu­mînare pentru pomenirea celor morți”, și plec spre lăcașul de ru­găciune însoțit de fată. Aceasta nu  vrea să iasă din curte pînă nu se îmbracă cum îi e portul „de curat” pentru că „în Casa Domnului nu poți intra ca în crîșmă”.

Locul în care blugii nu se poartă

Intrăm împreună pe poar­ta mare cît să-ncapă un car cu fîn, iar fata își coboară capul în pămînt și nu îl mai ridică pînă nu face trei mătănii. Apoi, pășește sfios pe ale­ea pavată cu piatră, se dă un pas înapoi și nu vrea să treacă pe ușa mare împreună cu mine. „Eu nu am voie pe aici, domnu’. Eu am intra­rea pentru femei în spa­tele bi­se­ricii. Pe acolo intrăm noi, pentru că fe­meia e femeie și așa e dintotdeauna”, îmi zice ea cu re­ți­ne­re în glas. Eu pot să mer­g cu ea, dar nu și invers, așa că o ur­mez. Cînd împing lemnul de stejar al intrării, un scrîș­nit taie ae­rul cu miros de lumînări și bu­su­ioc.

Imediat ce apăs pe mîner, se în­torc cu toții spre mine, nou-venitul care nu poartă straie populare asemeni celorlalți bărbați. Pentru li­povenii din Manîlovka pare o blas­femie să intri în blugi si tricou acolo unde „Duhul Sfînt coboară prin­tre oameni”. Toți poartă cîte o rubașkă (n.r.: cămașă tradițională li­po­venească), iar femeile au pe cap biceșka (n.r.: batic făcut în casă de mame pentru fetele lor). Bătrî­nele au și bundițe cu blană de jder și mo­tive viu colorate.

Slujba e ținută în limba rusă, iar sub fiecare icoană, numele sfîn­tu­lui este trecut cu litere chirilice. Gla­sul preotului urcă pînă la cer prin turnul de deasupra altarului ca­re are un clopot uriaș făcut de meșterii lipoveni staroveri din Uc­raina.

Mănăstire pentru regi

Tot ei au făcut și clopotnița mănă­stirii de călugări din dealul Replița, construită la începutul se­colului al XX – lea pe pămîntul pri­mit de cinci pustnici de la Re­gele Fer­dinand.

De la părintele Chersam aflu că la inaugurarea tronsonului de cale ferată dintre Fălticeni și Dol­hasca, în 1917, cinci pustnici care trăiau în pădurile locului au ieșit înaintea locomotivei cu aburi cînd trecea prin părțile locului și l-au oprit pe rege ca să îl întîmpine cu pîine și sare. Acesta a coborît să vadă ce e cu ei, iar ei l-au „ome­nit” ca în părțile locului. „Măria Ta, ia din pîinea noastră!”. Măria Sa a gus­tat și a stat de vorbă cu ei. „Ce vreți voi de la mine? Spuneți și vă dau”, a zis el. Ei nu au ezitat. „Pă­mînt pentru mănăstire, Măria Ta! As­ta vrem!”. Asta au și primit, iar cei cinci au ridicat cu forțele proprii lăcașul în care astăzi nu mai stau decît zece călugări, parcă de aceeași vîrstă cu lumea.

Toți sînt trași de spate, iar ochii pierduți în orbite spun că știu ce în­seamnă singurătatea. Cei mai mulți sînt veniți din toate colțurile Mol­dovei. Acolo s-au gospodărit, au gră­dini, păsări, animale și liniștea pădurii. Doar unul dintre ei mai coboară uneori „devale” și știe de criză, de ziare și de Guvern. „Mă mai duc din cînd în cînd în sat că eu sînt de aici, din Manolea, și am fată măritată aici. De la ea mai aflu una, alta. O mai ajut la treabă și mă întorc înapoi”, îmi zice Iosif La­rion la cei 84 de ani ai săi, după ce l-am scos din chilia lui în care se ruga.

Icoane cu sfinți în flăcări

La fel este și la schitul de maici. Un loc viu, dar fără suflare. Curtea micuței biserici este plină de flori cu pămînt proaspăt vopsit. O căpiță de fîn stă aplecată ca un om sprijinit în proprii genunchi. Că­suțele mici sînt curate și proaspăt văruite, dar neracordate la curent electric. Crucea din vîrful turnului e aplecată spre apus, dinăuntru se aude ușor un cor de femei care se roagă, iar la intrare stau părăsite cinci cîrje din lemn de carpen ros la capătul de ținut în palmă. Înă­untru se găsesc icoane lipo­venești cum se mai fac doar în două locuri, la Manolea și în Balta Mare a B­răi­lei.

„Numai în sud mai este un meș­ter, care, nici el nu le mai face cum se făceau odată. Înainte se pictau pe foaie de aur întinsă pe lemn de tei, iar el acum le face pe placaj de-ăla mare. Se folosea lemn de tei pentru că sub forma unei flăcări ca o frunză de tei a coborît Duhul Sfînt pe pămînt, dar acum le face pe PFL (n.r.: Placă Fibro-Lem­noa­să)”, spune dezamăgit moș Iosif. Au trecut și vremurile cînd acestea se furau. Hoții intrau în case și nu se atingeau de nimic altceva decît de icoanele sfinte. Acestea erau mari și întruchipau nu doar un singur sfînt. Cei de la baza icoanelor erau micșorați, în timp ce apostolii erau mai expresivi. Peste toți, în toate picturile sfinte, domină Sfîn­ta Treime. Pe spate, se poate citi cî­te o rugăciune scrisă cu pensonul mur­dar de mai multe vopsele.

Tanti Aliona, vînzătoarea, tra­ge zăvorul la toate ușile de fiecare dată cînd pleacă de acasă. Ce are ea prin camere mai de valoare sînt cele trei icoane și zestrea fetei. „Eu am icoanele de la moșii bunicii me­le. Sînt aduse din Rusia. Nu mai știu cum le zicea lor, dar îs scumpe tare și mă tem să nu mi le ia vreunul. Nu mi-e de bani cît mi-e de ele ca obiecte, că-s frumoase și-s ca la noi. Mai la vale de noi stă o femeie bătrînă de la care s-au furat mai multe și pe deal tot așa. Nu se mai fură acum ca odată. Cine știe de ce?”, se întreabă fe­me­ia.

În fiecare cameră este cîte o icoană în partea de la răsărit și toate sînt înconjurate de prosoape țesute cu migală la războaie în casele mici con­struite toate în același an, în 1936.

Manîlovka, satul Phoenix

Locuințele sînt la fel. Timpul nu le-a iertat nici pe ele. Streșinile au uluce ruginite de care se agață cîte o mlădiță de viță-de-vie, iar o­chiu­­rile de geam nu vor să lase soa­rele în casă. Toate s-au născut în 1936, anul în care satul a ars din temelii.

„Eram cu caii pe imaș hăt-hăt de­parte, asta se întîmpla undeva în mijlocul verii, și dintr-o dată am văzut mult fum cum se ridica de pe sat. Am luat-o la goană. Țin minte că aveam mai mulți și i-am gonit tare. Cînd am ajuns pe ulița de la intrarea în sat m-am oprit. Era un fum de nu vedeai nimic, tot era numai foc. Eu am luat-o peste grădini și am ocolit tot satul ca să pot ajunge acasă să ajut la stinge­rea flăcărilor, dar aici nu era nimic aprins, ci de la uliță încolo”, și taie cu mîna aerul ca să îmi arate cum a ocolit satul Ivan Izotep, cel de-al doilea bătrîn al satului și cel de-al doilea preot al comunității. Părul lung îi curge pe umeri ca unui sihas­tru, iar barba e albă și nu și-a mai ras-o de peste 60 de ani. Vor­bește cu patimă despre tinerețea lui pe care cu greu și-o aduce aminte.

Cei mai mulți săteni erau la o nuntă, dar copiii nu. Într-o casă, un băiețel și o fetiță au vrut să își facă „un scrob” și au dat foc nu numai ca­sei lor, ci și tuturor locuințelor cînd au scăpat jar pe țoalele de co­dițe. Petrecerea avea să se termine pentru că toți trebuiau să aler­ge să își scoată ce mai puteau din casă. „Era ca în iad”, îmi poves­tește ma­ma vînzătoarei, iar bătrînul preot îmi zice că „încotro bătea vîntul nu mai rămînea nimic în urmă. Cenușă și jar era”. În doi ani de zile satul a fost ridicat, dar flăcările din suflet și cele din ochi nu se stinseseră. Nici casele nu mai erau la fel. „Oa­menii voiau să le termine mai re­pe­de, să aibă unde sta. Nu se ui­tau ei atunci cu bolo­bocul la fie­care colț”, dar bojdeucile lipo­ve­nești rezistă și acum vremurilor.

Ieșirea din sat duce, la sud, pe ulițe pietruite spre șoseaua europeană, unde mașinile gonesc ne­bu­nește. În urmă rămîne un sat pe care nu știi dacă îl mai găsești aco­lo peste zece ani pentru că, zicea părintele Izotep, „sfîrșitul nostru e aproape”.

Victor ILIE

Foto: Cristina BABII