În castelul de hîrtie se vorbește

„Poate că e surd” și-a spus mama lui și a tresărit cînd prichindelul a țîș­nit la ușa unde tocmai suna tata. Pînă la cinci ani, Vlăduț nu a vorbit ni­mă­nui. Colegii lui din clasa a doua s-au prins că „Vlad e diferit ”. Au aflat sin­guri și vreo două luni și-au dat coate sub bancă. Apoi au înțeles să-l ajute la desen și lucru manual. Fiindcă o vreme nu s-a atins în ruptul capului de acuarele. Prefera să se ghemu­ias­că peste paginile cu adunări complicate. Chiar dacă e singurul din clasă ca­re bolborosește lecția în gînd cînd toată lumea face liniște, nu mai în­trea­bă nimeni „de ce”.

Acum, băiețelul se uită la mine pie­ziș, peste umăr. Doar el îmi strîn­ge mîna cu putere, bărbătește. „De­se­nea­ză-mi ceva, Vlăduț”. Roade un creion și mă întreabă: „ce?”. Răs­pun­de tot el: „un om”. Îi place să de­se­ne­­ze oameni. „El nu ține nimic în mî­nă?”, îl întreb. „Ba da. O floare. Ro­și­e”, îmi spune și lungește cuvintele ră­gușindu-le. La grădiniță nu i-a plăcut tot timpul. Numai cînd era o doamnă în vîrstă, care nu-i lăsa pe ceilalți co­pii să rîdă de el. În rest, făcea febră. Odată a rupt ochelarii unui coleg. Pri­mise un pumn peste cap. „Să-l du­ceți la o grădiniță pentru handicapați, dacă-i handicapat”, i s-a spus mamei sale. Cînd s-a făcut timpul clasei în­tîi, directorii școlilor bîiguiau cu pri­viri ascuțite că „nu mai sînt locuri”.

Vlăduț colorează cu roz fața o­mu­lui său robotizat. „Și cui dă floa­rea?”, mă mir eu, iar el îmi răspunde ca într-un joc de ghicitori: „Soției lui” și se apucă s-o deseneze și pe ea. „Acum ea o să-i dea un pupic” bom­bă­ne și vrea să termine desenul. Co­lo­rează grăbit fața soției cu-albastru și-i face ochii roz. Nu sesizează mar­ția­nul răsărit în pagină. Colegii lui țis­tuie, își dau coate și vorbesc în­ce­ti­șor, să nu îi audă. Știu că, mai ales, n-au voie să rîdă de el.

Încoronarea tăcerii

Vlăduț nu s-a plîns vreodată că cei­lalți copii nu-l vor în preajmă. Doar cîteodată, dacă e împins de-a binelea și îndepărtat, începe să plîngă. În rest, nu-i spune nici măcar mamei. Azi e fericit. Mihai i-a făcut o co­roa­nă. Niciodată Mihai nu mai vorbise cu el. Acum fiecare îi desenează și-i scrie ceva. I s-a spus de 15 ori să fie deștept și sănătos și să învețe la fel și la anul. A primit trei castele desena­te. „Vlad, îmi place așa cum ești”, îi scrie Flavian, „și nu aș vrea să te schimbi. Scuze, dacă te mai insult și te ignor!”.

Nici Flavian nu a vorbit pînă acum cu Vlăduț. L-a privit de la de­părtare. Învață și el, ca toți ceilalți pi­tici din clasa a doua a școlii Ge­ne­ra­le din Dacia cum să trăiască cu ci­ne­va „diferit”. Vlăduț, la rîndul lui, a învățat printre ei să se stăpînească și să se lase ajutat. La început nu pu­tea privi nici un om. Alina, psihopedagogul său, e cea care l-a învățat că oamenii normali pierd la Piticot. Îmi spune că dacă acum, colegii lui l-ar respinge deodată, ar putea să devină iar cum a fost. Pe atunci se uita doar în pămînt. Nu răspundea nimănui și tot ce-i părea omenesc, îi era străin. Atunci a fost diagnosticat cu autism.

Oana OLARIU