Gura satului e mereu flămîndă

În Dealu’ Bujorului mai urcă doar nepoții în zilele de sărbătoare cînd vin să-și viziteze bunicii la care au copilărit. Pînă și ei o știu pe baba Nedelea, chiar dacă nu o mai văd plimbîndu-se pe ulițele satului, o țin minte așa cum era „cam afurisită”. Acum, de ea are grijă Filica, fii-sa. Îmi răspunde cu o voce bineovitoare din spatele unei porți mari, atunci cînd o întreb unde stă „afurisita”. Mă poftește în casă și se așază pe sca­un.

La 48 de ani, chipul palid îi este luminat de ochii albaștri și părul blond, strîns într-un coc făcut la re­pe­zeală. Pentru ea singura grijă este mama ei și toate treburile casei și ale cîmpului pe care pe le face de una singură. Pe tată, Vasile, l-a pierdut acum 8 ani, iar pe frați, Gică și Mă­ri­oara, îi vede doar la sărbători. Via­ța nu a lăsat-o să se îndepărteze de satul natal. Primul soț i-a murit, iar al doilea a părăsit-o. „Mă-sa a divor­ța­t-o. A și scăpat de copchil, a dus-o la o moașă!” îmi spune o vecină cu glasul scăzut să n-o mai audă nimeni că scoate vorba afară din sat.

Casa mică, prospăt văruită în alb, este înconjurată de o grădină cu flori în care Filica se pierde cu orele printre straturile îngrijite cu multă migală. Aici o aduce cîteodată, cu greu, pe Nedelea. „De cîțiva ani nu mai ai cu cine te înțelege. E ca un copil, trebuie spălat, schimbat, hră­nit. Dacă îi dau o floare ca asta, nu știe ce să facă cu ea”, oftează sacadat și mă lasă cîteva minute singură ca să deschidă poarta vacilor întoar­se de la islaz.

Judecata de peste gard

Tanti Lucica, vecina lor, le știe de-o viață. Crede că totul i se trage Nedeliei de la băutură. „De vreo 8 ani de cînd e așa nu mai face nimic, s-a stricat de la băutură, s-a prostit așa. Are 80 și vreo 2 de ani și chi­nu­ie biata fata, trebe primenită cu pam­pers”, spune cătrănită, apoi își aran­jează țanțoș părul alb sub baticul colorat. „E cît un butoi, zici că mă­nîn­că numa’ miere. Da’ mănîncă cîteo­da­tă o mămăligă întreagă! Îi dă Fili­ca, mestecat, că se îneacă. Măcar are pensie bună, și de handicapat și de îngrijitoare”, spune mîndră că ea se ține bine la bătrînețe, apoi se pierde după gard, poate o mai aude cineva că nu-și vede de bătrînețea ei.

Filica s-a făcut soră cu soarta ei și nu mai pleacă urechea la ce vor­bește lumea din vîrful dealului. „Îmi duc crucea așa cum pot. Chiar dacă e cum e, nu vreau s-o pierd” și des­chi­de ușa unei cămăruțe. Pe pat, văd o bătrînă cu ochelarii grei pe nas și baticul căzut pe umeri, care nu părea să bage de seamă că am intrat, cu o pisică în brațe. Rîdea copilărește, dar cuvintele rostite erau de ne­în­țe­les. „Să nu pui mîna pe aragaz! Acuș te spăl, da?” spune Filica tare fără să aștepte vreun răspuns. De lăsat nu poate să o lase singură. Nu prea ve­de și nici să meargă fără vreun sprijin, uneori nici nu o recunoaște, dar s-a împăcat cu toate astea.

Privirea i se tulbură doar cînd se gîndește bătrînețea ei. Zilele trec greu și acum, cu toate că de la răsărit, pînă la apus nu i se odihnește nici un os. „Dacă o să ajung așa peste ani, să am nevoie să-mi poarte cineva de grijă ca unui copil, n-o să aibe cine! Poate m-o cruța Dumnezeu mai re­pe­de!” suspină ea. „Numa să nu mă ia înainte ei! Mai repede, da’ nu î­na­intea ei.”

Andreea JUGARU