Chișinăul de seară, votul de dimineață

Cu două zile înainte de alegeri, la teatrul Satiricus se joacă piesa „Eu pen­tru cine votez?”. Aici sînt mai mulți candidați decît panourile electo­rale din Chișinău. Dintre toate îți ră­mî­ne în minte numai cel simplu, alb, pe care scrie cu caractere mari „NU! MAFIEI” și-un semn de interzis. „Tu-ai văzut lista aia? Un metru are. Păi, vine omu’ bătrîn și se și sperie. Votează și el cu ce știe, cu comuniștii”, îmi spu­ne Edi. E nervos tare pe vărul lui, care votează cu comuniștii. „I-am zis «Bă, ești un prost»”. El lucrează la în­chi­soare și crede că ăia o să-i mărească salariul. Dar mă duc și eu la vot, mă duc numaidecît, primul sînt acolo”, se înverșunează bărbatul.

Îmi povestește despre un neamț ca­re s-a mutat în orașul de unde-i el, Ungheni, și a început a face afaceri. A încercat prima oară cu ciuperci și castraveți, dar nu i-a ieșit, iar acum „strică nuci”. „În fiecare lună el era primul din oraș care-și plătea naloagele (n.r.: taxele)”. Cică acum cîțiva ani, cînd pri­marul era comunist, acesta i-a propus să repare el, din fonduri proprii, toate străzile din oraș, cu condiția să fie scutit de taxe cîțiva ani. „Și comuniștii n-au vrut. Păi de ce crezi? Spală bani cu toate drumurile astea stricate. Ei iau bani, zic că repară zece kilometri și da­că repară unul e bine, restul de bani in­tră în buzunarul lui Voronin”, po­ves­tește Edi.

În fața centrului comercial Ge­me­nii, un echipaj de televiziune locală în­cearcă să oprească oameni în stradă, în­trebîndu-i de alegeri. Însă cei mai mulți sînt grăbiți, știu că vine vreme rea. „Dacă ies comuniștii, e haos, alt­ceva n-are ce să fie”, îmi spune Ion. „Dar și aici îs probleme, că mulți vor vota cu Lupu, da’ eu n-am încredere în el. Mie-mi place Ghimpu, e patriot, ține la neamul ăsta, da’ încă mă gîn­desc, mai am timp pînă duminică, dacă am să votez cu el sau cu Filat”, conti­nuă acesta.

Buletinul din șosetă

Rezemat de geamul de sticlă al unui magazin de bijuterii din centru, un om al străzii cu mîinile ciuntite cîntă la acordeon o melodie tristă, care se potrivește cu ploaia. În 20 de minute numai o femeie oprește la cinci metri de el, auzindu-i muzica, se gîndește pu­țin, scoate portofelul din poșeta neagră și-i dă un leu, acesta chinuin­du-se să-l apuce. Prin fața sa trece o ma­șină cu sloganul „Ultimul în buletin, pri­mul în realizări”, ce-l promovează pe Ser­giu Banari, unul dintre candidații in­de­pendenți. Puțin mai încolo, o femeie stă în picioare, ținînd umbrela cît s-o acopere pe ea și șosetele de pe măsuța din față, pe care le vinde cu 12 lei pe­re­chea. „Oamenii-s săraci, da’ nu în­țe­leg. Sînt și tineri care votează cu co­muniștii. Nu te uita ciudat la mine că știu ce vorbesc, cunosc cîțiva. Am și pri­­eteni printre ei, colegi de serviciu. Vor­bim, ne înțelegem, numai la po­li­tică să n-ajungem, că ne certăm”, îmi spune Edi.

Doi bărbați, cînd aud lim­ba ro­mâ­nă, se uită mai mult urît decît ne­du­me­riți și rîd. Plec și-i aud în­găi­mînd a bat­jocură în urma mea, cu accent rusesc, „doi lei, doi lei”.

Pe strada Mitropolit Dosoftei, ci­neva a scris cu spray cu vopsea albastră pe un perete „Sus România”. Se ve­de însă că apoi a fost scrijelit varul de către un altul, făcînd din „S” un „J”, iar „u”-ul a fost modificat în „o”. Pe lîngă același perete, două fete aleargă prin ploaie, apoi traversează în grabă spre liceu, pentru a se alătura colegilor care glumesc și rîd pe scări. Habar n-au că peste două zile aici li se va decide soarta, dacă piesa de la Satiricus va fi fost comedie sau dramă.

Ioan STOLERU