Țara din cameră

După o oră de discuții depre psihologie și Dumnezeu, în care numai eu știu cît am lungit ca­­feaua, doar–doar de s-o scăpa cu ceva demn de menționat, vine marea dezvăluire. Chiar înainte de a mă ridica de la masă, cu toate speranțele năruite de a scoate ceva de la Mary: „ieri m-a muș­cat un cîine! Uite aici, de picior. Am rămas un pic șocată pentru că trec pe drumul acela de două ori pe zi. A curs niște sînge, mi-a rupt blugii, dar sînt ok”, iar ochii mei deja străluceau.

Mary, stu­den­tă la Psihologie venită cu Eras­mus tocmai din Franța, în­ce­pe să-mi povestească despre cum înțelege că acel cîine a avut un scop, o motivație. Își apăra te­ri­­toriul, fiind un cîine cu stăpîn. „E drumul meu spre casă, și am recunoscut cîinele după ce m-a mușcat, e de la o curte a unui vecin. Mi-ar fi fost frică să mai umblu pe stradă dacă ar fi fost maidanez, dar așa…cîinele ăla avea o justificare”, îmi spune cald, fără nici o urmă de supărare pe față.

Meditație pe manele

M-am dat drept polonez, i-am inventat o poveste despre rudele mele de aici, și am plecat spre Family Pizza, cu gîndul să o trag de limbă cît de mult pot despre țara asta. Pe Mary o poți recunoaște ușor pe holurile universității. „Mi se zice că semăn bine cu Who­ppie Goldberd”, zice, încer­cînd să-și facă un autoportret. E drept, sea­mă­nă, același păr îm­ple­tit, oche­la­rii mari lăsați să alunece pe nas în jos, buze cărnoase și un ten care-i deconspiră originile afri­­cane.

O rog să-mi comande o cafea cu lapte, pentru că nu mă descurc deloc cu româna, și îi arunc o pastilă: „ce-mi recomanzi să fac în Iași?”. Urmează o întreagă dis­cu­ție în care îmi zice cît de neim­por­­tant este pentru ea locul în care se află, atît timp cît e departe de casă, într-un loc cu totul nou în care să poată sta singură, în cameră, spre a se cunoaște mai bine pe sine. „Eu mă simt bine aici, m-am săturat să tot fiu întrebată de ce am venit în România. Nu prea ies din casă, nu prea socializez, așa că mi-e in­di­fe­rent unde sînt”, învîrte un pic cu­țitul în rană Mary.

Încerc să-mi maschez uimirea de a fi nimerit singura persoană străi­nă din oraș care nu iese din casă pentru a se distra. Persoana pe care probabil n-ar deranja-o nici ve­cinul de deasupra care spar­ge pe­reții în toiul nopții, cît timp ea ar considera că asta-l face mai îm­pli­nit spiritual pe bietul om.

Alex VARNINSCHI