Prinși într-o coloană de istorie

Gîfîind incontrolabil, ajung la Universitatea de Medicină cu cinci minute înainte de ora 14.00, cînd ar fi trebuit ca „Iașul în marmură și bronz” să-și anunțe plecarea. Cu ochii neliniștiți, încerc să găsesc gru­pul, dar nu vad pe nimeni cu ex­cep­ția unei fete care stă as­cun­să într-o gea­că de fîș gri. Mă apro­pii tacticos de ea și o întreb de tur. Deo­da­tă, se luminează la față și îmi răs­pun­de cu un entuziasm subtil: „eu trebuie să mă ocup de el, dar după cum vezi, tu ești singurul care a venit”.

Fericit că nu am întîrziat și cu promisiunea unui tur mai special, fac­ cunoștință cu Ana, care mă pro­voacă la discuții întrebîndu-mă des­pre statuia din spatele nostru (Mo­nu­mentul Uni­rii). Îmi explică semni­ficația lui, ară­tînd spre fe­me­ia care stă pe scaun re­pre­­­zentînd Ro­mâ­nia, iar fiicele pe care le ține în brațe sînt Bucovina, Ba­sa­ra­­bia și Tran­­sil­va­­nia, copilul de la poa­le re­prezentînd românii de pret­u­tin­deni rămași peste granițe. Inițial, ea fuse­­se amplasată la capătul bulevardului Carol I, în locul statuii lui Mihai Eminescu de astăzi, fiind ulterior mutată aici.

Plimbare pe ulița cu flori

Pregătită în caz de ploaie cu o um­brelă în mînă și plîngîndu-se de frigul neiertător al primei zile din decembrie, Ana mă conduce mai departe pî­nă­ la Sta­tu­ia In­de­pen­den­ței. Aici, ea nu uită nici o dată sau detaliu tehnic, dar se în­cur­că la creatori. Își scoate te­le­fonul din buzunarul gecii, tastînd fre­netic. „Scu­­­ze, am o problemă cu nu­mele”.

Evitînd cu greu glodul format din cauza șanțurilor recent săpate prin Co­pou, ajungem și la statuia poetului Mihai Eminescu, imaginat „într-o pos­tură luciferică”. La fel ca alte statui din Iași, aceasta nu s-a aflat dintotdea­una­ aici, „inițial fiind amplasată în fața Facultății de Litere de la Cuza”. În stîn­ga­ și dreap­ta sa își mai fac apariția două­ scaune peste care stau două perso­naje cu semnificații di­fe­ri­te. Dacă, în timp ce urci cu tramvaiul spre Copou ești binecuvîntat cu înțe­lep­ciu­nea­ filozofului, atunci cînd cobori, fe­me­ia­ „asemănată Veronicăi Micle” îți va in­spira dra­gos­te­ și tandrețe.

Cu siguranță partea mea pre­ferată din tur a fost plimbarea pe strada Lă­puș­neanu, care, după cum am aflat de la Ana, mai era cunoscută și ca „ulița ti­nereței” sau „ve­se­liei”, deoarece „aici veneau tinerii și se băteau cu flori”.

În vîrful străzii, statuia fostului domnitor al Moldovei veghează ne­con­tenit. „Conform legendei”, acesta a fondat orașul după ce i-a strigat de trei ori unui cioban aflat în stînă, „Ieși afară!”. Tot aici, ghidul îmi arată locul un­de acum 100 de ani se afla berăria Bragadiru. „Geloși pe succesul ei, berarii de la Traian au angajat pe ci­ne­va să se costumeze în fantomă pentru ca noap­tea să sperie clienții”. Nu știu dacă me­to­da a avut succes sau nu, dar astăzi, locul în care toți boierii veneau pentru o porție de baclavale, este aco­perit cu o pînză uriașă.

Iulian BÎRZOI