Cinema studențesc: extra haz și fără popcorn

Luminile s-au stins și toți cei 30 de studenți, prezenți în amfi­teatrul „Mihail Kogălniceanu” de la Univer­sitatea „Alexandru Ioan Cuza”, în­cear­că să se abțină să nu mai chi­co­tească la glu­mele pe care le fac co­le­gii lor. Se mai aud, totuși, cîteva buf­ni­turi, cîteva zgomote de fundal. „Băi, da’ termină odată că vreau să văd filmul”, spune fata care tocmai a pornit pelicula. De pe un proiector care zi de zi oferă studenților informații teore­tice, acum, a­par scene dintr-un film ales de organizatorii festivalului „Stu­den­țiada”.Întrucît nu s-a anunțat ce film urmează să vedem, întrebările încep să apară, iar fiecare încearcă să ghicească măcar ge­nul. „O fi comedie? Dramă? Sau e doar ceva siropos?”, își spun participanții între ei. Odată ce apar primele imagini și prima con­versație, vin și plîngerile legate de subtitrarea care lipsește. Se dă un stop cadru, după care filmul începe din nou, de data aceasta cu subtitra­re, dar fără diacritice.

Dintr-o combinație de imagini dinamice și voci apare și titlul filmului „Invincibilii”. Pe ecran, se anunță încă de la început că pe­licula este in­spi­rată dintr-o poveste reală. Unii din­tre privitori se lasă pe spate, alții își pun capul pe bancă, pregătiți să ur­mă­rească povestea lui Driss, un tînăr de culoare, abia ieșit din închi­soare, care încearcă să-și ajute mama care mun­cește din greu într-o fabrică. Se pare însă că nu-i atît de simplu precum credea el, fiindcă din partea femeii vin multe reproșuri. Deși pe perete a­par imagini cu cearta dintre Driss și mama lui, în sală veselia încă nu a dispărut, ceea ce îi enervează pe alții. „Taci, odată?!”, spune cineva. At­mosfera de aici pare să fie molipsitoare pentru acțiunea din film, căci, în scurt timp, Driss merge la casa u­nui aristrocat paralizat de la gît în jos care, spre surprinderea lui, de­cide să-l aganjeze pe post de asistent. Cei doi devin prieteni, cu toate că tînărul este stîngaci și nu știe cum să-l hrănească sau cum să-i schimbe aș­ternuturile, spre amuzamentul celor din amfiteatru. „Băi, să mor io, cine a ales filmu’ ăsta? Aici chiar îi umor negru”, o spune un băiat din spate. A­cesta stă cu capul pe umărul unei fete care și ea, la rîndul ei, se sprijină, ca într-un joc de domino, de umărul altcuiva. Din spate, apare o lumină puternică care face ca proiecția să dispară pentru cîteva secunde. „Acu’ te-ai găsit și tu să faci poză cu blitz? Închide telefonul!”, strigă un băiat de pe al treilea rînd.

Filmul se încheie cu imaginea ce­lor două persoane reale, a­fla­te la mar­ginea unei prăpăstii, care au fost sur­să de inspirație pentru regizorul pe­li­culei „Invincibilii”. Stundeții nici nu aș­teap­tă să se aprindă lumina și imediat dau fuga spre ușă. În sală, încă mai rulează în neștire genericul de final, însă reprezintă doar sute de nume refuzate de privirile stu­den­ți­lor.