Vaccin pentru rinocerită

Ion și Maria se învîrt prin su­fra­geria casei art-nouveau din spa­tele Teatrului capitaliei de par­că ar fi acolo, împreună de la în­ce­putul lumii. Dar numai o dată pe săp­tămînă vin aici și își leapădă hai­nele zdrențuite, de cerșetori, ca să așeze pe ei veșminte curate și să „a­rate ca oamenii” cînd or să se du­că împreună, duminica, la bise­ri­că.

S-au pricopsit așa de mai bine de zece ani, de acum. Pe atunci cer­șeau la porțile casei ăsteia, fără să ști­e că la parter își sorbea ceaiul un cetățean de onoare al Bucureștiului. Nu-i vorbă, că cetățeanul nu mai ie­șea din casă oricum și lumea din jur prinsese pentru el o pînză de pă­ianjen prin care zărea numai ro­luri și personaje de teatru.

Dar la etaj, acolo unde un dormi­tor era despărțit de biroul de pro­ducție doar de-o ușă lăsată și aia deschisă, „șefu’” lor abia în­tors din Germania scria de-o mie de ori o replică pentru următorul lui film. Pînă atunci regizase o gră­madă de documentare, dar nu se a­pu­case niciodată de film artistic, a­șa cum urma să fie ăsta. N-a crescut în România, iar la școala din Germania unde fusese dus pe a­tunci ca să fie scăpat de comunism, colegii lui nu-l priveau la în­ceput decît chiorîș. El era pe a­tunci un rebel, așa că tînjea numai în taină după simpatia lor și își cîș­ti­ga singur banii de buzunar. Stă­tea la bur­sa din Berlin ore în șir ca să a­fle ce fel de slujbe mai sînt scoa­se la iveală, ca să fie în sta­re să-și poată plăti și chiria. Nu s-a sfiit să vîndă brazi sau să tre­bă­lu­iască prin­­tre oameni săraci așa că s-a de­prins să-i vadă mai bine și să se bu­cure de vorbele lor, ca un pa­ria acceptat în cetate. Nici cînd a studiat cinematografia la München, nici cînd s-a școlit în New York nu s-a prins de el vreo sensibilita­te aparte care să-i încrunte ochii sau să-i strîmbe nasul cînd cei din ju­rul lui aveau unghiile murdare și coatele peticite.

De veghe la un pahar de vin

„Eu știu cum e să dormi în ma­și­nă, că n-ai unde. Mă simțeam ca ori­ce om normal, care își calcu­lea­ză dacă are bani de bere. Și-acum, cînd merg pe undeva să fac un do­cu­mentar, stau liniștit în camere reci, prin care șoarecii umblă ne­stin­geriți și-mi mănîncă ciocolata. Așa a fost în Moldova, dar mă bu­cu­­ram pur și simplu că m-au pri­mit. Eu mă bucur cînd oamenii mă iu­besc, firește, ca orice om normal” și „șeful” celor doi rîde a­proa­pe rușinat că multora le pare o ne­bunie să-l vadă o dată pe lună cum se duce și dă de mîncare, hai­ne, pături, plapume și bani cerșe­to­rilor din capitală. Nu-i cunoaște, se duce la întîmplare și dă oricui. Numai pe Ion și Maria îi știe de­mult și cu dînșii se întîlnește să­ptă­mînal. Ei l-au invitat și la biserică, să-i vadă ce bine le stă îmbrăcați în alb și să-i cunoască și pe alții ca ei. Din cînd în cînd, el gătește, iar ei vin toți să ia masa și să facă po­li­tică așa, ca între prieteni. La în­ce­put abia îndrăznesc să deschidă gu­ra. Apoi, după ce-și limpezesc mî­inle chircite de emoții, se prind să pună țara la cale pînă spre di­mi­neață.

Oana OLARIU