Ușor, cu ciomagul în termopan

„Să nu vă prindă întunericul pe-aici. Să mă pomeniți ca pe un om bă­trîn” îmi spune ’nea Octav care nici nu-i prea bătrîn. N-a apucat încă 60 de ani. În schimb, e rotund și încruntat. Coboară cu oile și caprele sale pe care le-a adus în Tabăra, din Trifești, sate înșirate de-a lungul Prutului. „De necaz, le-am adus. Să vadă ce stî­nă e aici.”

Nu ca a lui. Cea de-aici a­re geamuri de termopan și oile mol­fă­ie un nutreț uscat prin care nu suflă vîn­tul. „Eu sînt oier, nu cioban” își fră­­mîntă cuvintele ascuțit un băiat cu o șapcă strîmbă. Plesnește din cînd în cînd animalele, numai așa, să nu se plic­tisească în arestul acesta mo­dern. Dobitoacele privesc însă li­niș­ti­te soa­rele de-afară și împing cu botul pe­re­ții. „Murdăresc”, mai pufnește bă­iatul și își bagă o unghie între dinți, pri­vind alături de ele același soare care se izbește-n zăpadă.

Cub de sticlă și oi

„Aistea sînt oi fără cioban, că așa stînă merge singură. Niculcea, omul ei, apăi de-acela cum poți să spui că e cioban?”, oftează ’nea Octav vîn­tu­rînd cu-o nuia cele zece oi și două ca­pre ale sale pe care le-a adus în vi­zi­tă. Vrea să se lase „de ciobănit”. Stî­na lui din Trifești n-are decît o co­libă și-un staul cu paie. Acum, oa­menii și-au lu­at acasă animalele, să le ier­ne­ze. El a rămas cu ale lui să vîn­ture paiele și să pornească încet ca în pelerinaj spre a­cel „lucru frumos, a­ceas­tă construc­ți­e cu cap”. Stî­na lui de vară are s-o în­chidă de tot. Nu el, „da’ drăcia asta de E­u­ro­pea­nă, mama ei de Europă. Că din ciobani vrea să facă manageri!” și scuipă a necaz. Se îm­potmolește în vorbe și respiră cu a­buri încolăciți în mustăți.” Să nu credeți că eu nu știu că Pămîntul e lat.” Mai scuipă o dată și strînge pum­nul ca un condamnat. „Eu mă uit la ța­ra asta ca la vitrină. Mă strîn­ge în spa­te că are grijă de do­bi­toa­ce da’ de oameni n-are. Iaca, co­ge­mi­tea de termopan pentru oi și î­nă­un­tru tot omu-i animal, spurcat de-o bî­tă, că termo­pa­nu’ ține de cald la oi, da’ la oameni nu le bagă minte în cap. Min­tea intră în cap numai din cer, va­ra cînd înveți con­stelațiile și-asculți cîi­nii”. Așa a în­vățat el „să cio­bă­neas­că”, la 14 ani.

Apoi s-a făcut om în­vă­țat. „Liceul l-am terminat în Bu­cu­rești. După aia, m-am făcut paznic la o unitate militară de pe-acolo. Am stat mulți ani, pînă-n ’98”. Atunci i-a mu­rit tatăl „și n-am mai stat. Că el mă vo­ia acolo, în capi­tală. Da’ eu voiam să mă uit la cer. Dac-o murit, nici eu n-am mai rămas. Am vrut să mă apuc să transhumez. Da’ de-acuma, iaca că nici la stînă nu-i mai bine ca-n Bu­cu­rești” și omul bles­temă oile din cubul de sticlă să fie „sla­be și triste ca țara asta fără minte”.

Oana OLARIU