Terapie pentru surîsuri mecanice

Pe Andreea o rescunosc în iu­re­șul studenților ieșiți de la cursuri, cu toa­te că nu am întîlnit-o măcar o dată. Caut un suflet iubitor de copii, așa că mă opresc asupra chipului ei.

Amfiteatrul în care poposim e gol și vocea ei răsună clar, dar domol. Cu-n zîm­bet șăgalnic și-un soi de trac vi­brîn­du-i în glas, Andreea îmi povestește des­pre George, copilul căruia îi este a nu știu cîta mamă. Un copil care tră­ieș­te mai mult în lumea lui și mai puțin prin­tre realitățile noastre. Însă nici unul dintre gîndurile astea nu o cutremură și nu-l vede pe băiețelul de nouă ani altfel decît pe orice alt ștrengar de vîrsta lui. „E un copilaș normal, doar că se ex­pri­mă greu și, uneori, are un comportament agresiv, ca în orice caz de au­tism mediu”, mă lămurește ea, vrînd parcă să-mi spună din toată inima că Geor­ge e un suflet ca multe altele, poate chiar mai frumos și mai ușor de iubit.

Cutele sufletului tulbure

Andreea e acum „baza” în progra­mul de terapie și are grijă de el din sep­tembrie, anul trecut. Împreună cu o co­legă încearcă să-l aducă pe George mai aproape de realitate, iar asta, în ora­rul ei de student, ocupă primul loc. „Sînt zile în care vrea ceva, dar nu poate să spună. «Dă-mi, dă-mi», așa rămîne blo­cat”, iar ea trebuie să știe ce joc l-ar liniști, cît timp îl poate lăsa să-și re­vi­nă și mai ales, de cîtă dragoste și aten­ție are nevoie. A studiat pedagogia în­vățămîntului primar și preșcolar, a fost educator timp de un an și-acum, în pri­mul an de master, este, încă, una din min­­țile tinere care speră să schimbe ce­va. Mă­car o viață de copil.

George a rămas însă același, cu toa­te că s-a atașat de toate persoanele di­naintea ei. Dar, îmi explică An­dre­ea res­pi­rînd un entuziasm drăgălaș oda­tă cu vorbele, „contează foarte mult să te pli­ezi sufletește cu el”. Îmi dau sea­ma din felul în care vorbește despre Geor­ge că s-a pus în locul lui mai des decît și-a amin­tit să se gîndească la si­ne și la greutățile ei. Și asta pentru că el îi simte fiecare tonalitate sufletească, iar „dacă avem probleme, le lăsăm la ușă. Tre­bu­ie să intrăm cu zîmbetul pe bu­ze”. Însă An­dreea s-a întrebat me­reu cum reu­șeș­te el să petreacă fie­ca­re moment al vieții sub control, cu o vo­ce în spate ca­re să-i spună că un anu­me pas e greșit, că timpul de joacă s-a terminat.

Andreea nu e nici pe departe un om trist. A împrumutat fericirea in­con­ști­entă din zîmbetul lui George și astăzi nu mai știe dacă vreodată i-a fost greu. Își amin­tește că a și plîns, neștiind cum să-l îm­pace și recunoaște că și astăzi mai în­cear­că să-l înțeleagă.

Cu un viitor pe care nu și-l imagi­nează fără copii în jur, Andreea se în­treabă, uneori, pînă cînd va avea ne­vo­ie George de o a doua pereche de mîini, de ochii altcuiva alături. Și cu toa­te că știe că va trebui să meargă mai departe, să lupte pentru o meserie, să crească ea însăși, „pe el n-aș vrea să-l las de izbeliște”.

Anca TOMA