Scrisoare către Moș Reproș

„Asta vei scrie «cînd va crește mare A.T. vrea să se facă mul­gă­tor de vaci»”, îmi spune. Rîdem, apoi strîn­ge din umeri: nici el nu știe ce vrea să se facă. Andrei zi­ce că i-ar plă­cea să se facă diplomat, dacă tot a făcut o facultate pe as­ta, dar în a­ce­lași timp se strîmbă de parcă ar fi mîncat murături, pen­tru că știe că-l paște „promiscuitatea politi­că”.

Iar politica este un subiect care-l doare. Taberele din familia lui n-au făcut pace ni­cio­dată, mai ales că cel care arunca sămînța ne­în­țe­le­ge­rii era tot din­tre ai lor. Poate e mai ușor pentru ei că e plecat.

Scrisori fără răspuns

Paul Goma, împreună cu fa­mi­lia lui au fost exilați la Paris în 1977, iar Andrei a apărut pe lume a­bia 11 ani mai tîrziu. Pentru An­drei, Paul Goma e „un fel de unchi din partea mamei, ca eu nu prea mă pri­cep cum e cu gradele de rudenie, dar nici nu mă interesează”. A a­uzit pentru prima dată de unchiul său cînd era mic și atunci cînd ma­ma lui îi trimitea scrisori la Paris. „La un moment dat, legătura dintre ei s-a rupt și ma­ma nu i-a mai scris, nici acum nu știu de ce.” Cert e, că după as­ta, mama lui n-a mai vorbit atît de mult despre el.

Cînd a crescut mai mare și a în­ceput să înțeleagă lumea din ju­rul lui, Andrei i-a citit cărțile și atunci părerile lui și ale mamei sale s-au împrăștiat în colțurile opuse ale a­par­tamentului din Orhei, locul de baștină al familiei Goma. „Sin­gu­re­le cuvinte pe care le mai spunea ma­ma despre unchiu’ sînt «Moș Reproș», zice că porecla asta i se po­trivește”. Venit acum trei ani din Basarabia în România, Andrei vorbește o română curată, nepătată de „l”-ul moldovenilor, dar nici de con­soanele prea moi ale bucu­reș­te­nilor. Băiatul e înalt cît un munte și are o alură sportivă, de zici că toc­mai a coborît de pe ecranul u­nui televizor la care se dau meciuri de baschet americane. E blond, a­proape transparent, are pielea al­bă și părul țeapăn.

Îl întreb în ce relație e acum cu Goma. „Păi, în nici un fel…” Își scriau emailuri de mai mult timp, dar, după ce i-a scris ultima oară, a­cum o lună, nu știe ce să-i mai răs­pundă. La începutul anului circu­la zvonul că scriitorul ar putea să se întoarcă în Basarabia și a­tunci Andrei i-a scris cea mai sinceră scrisoare în care îi spune că îl aș­teaptă cu brațele deschise acasă. Îmi arată emailul, apoi își întoarce fața către mine emo­țio­nat: „zi și tu dacă nu sînt patetic!”. Apoi îmi a­ra­tă răspunsul primit, scurt, dar e­mo­țional, cu finalul „te rog mult să-mi mai scrii.” „Dar eu nu știu ce să-i mai scriu, nu vreau să par prea simplu, prea banal, prea de­gea­ba, înțelegi? Mai bine tac decît să mă fac de rîs”. La final, îmi pro­mite că-i va scrie. Nu știe să-mi spună dacă seamănă cumva cu el, e prea modest. Dar îi place că „a­tunci cînd a avut ceva de spus, a fost criticat și defăimat, dar nu s-a lăsat niciodată călcat în picioare.”

Anastasia CONDRUC