Școala însuflețitorilor de picturi

Sala T2 arată ca un laborator de chimie cu mobilier lucios, cu per­de­­le lungi de un alb imaculat în ca­re icoanele stau așezate pe panouri mari ca niște exponate de muzeu, aș­teptînd să fie puse sub microscop. Mina Moșneagu, lector la Secția de Patrimoniu Cultural a Fa­cul­tă­ții de Teologie, vorbește calm de­s­pre meseria ei, mă pri­veș­te în ochi și din cînd în cînd mai a­run­că o pri­vire fugară peste i­coa­ne­le așezate pe catedra lunguiață. „O­pe­rațiile de restaurare sînt apreciate mai mult de către privitori pentru că se referă mai mult la cu­ră­ți­rea picturilor, la completarea zo­ne­lor de pictură de pe o icoană care s-au pierdut, așa numitul retuș și, totoda­tă, vernisarea fi­na­lă care dă un as­pect estetic plăcut an­sam­blu­lui”, explică tacticos fe­me­ia.

La facultate lucrează cu studen­ții care inițial sînt luați de la ze­ro. Majoritatea celor care vin la a­ceas­tă facultate nu are nici o no­ți­u­ne e­le­mentară despre ce au de fă­cut a­poi și unii vin pentru că le plac lu­crurile vechi sau pur și simplu pictura. Pe parcurs, învață pașii cei mai importanți în ceea ce pri­veș­te conservarea și apoi restaura­rea. Pen­tru că, de fapt, conservarea e cea mai importantă. Este vorba des­pre intervențiile care asigură in­te­gritatea o­biec­tului, ca pictura sco­rojită ori frac­turile lemnului.

Istorii scrise pe iconostase

Operațiile de restaurare sînt a­pre­ciate mai mult de către privitori pen­tru că se referă la curățirea pictu­rilor, la completarea zonelor care s-au pierdut de pe o icoană. Tot­o­da­tă, vernisarea fi­nală care dă un as­pect estetic plă­cut ansamblului.

Studenții din anii superiori și cei de la mas­ter ajung apoi să lu­cre­ze pe si­tu­ații mai deosebite, pe ca­zuri particulare. În anii terminali de li­cen­ță, abia cei care au ajuns aici se lă­muresc dacă vor și sînt dispuși să fa­că treaba asta toată viața sau nu.

Mina a văzut de-a lungul ani­lor mulți studenți venind și plecînd de pe băncile facultății și așa a învățat să citească dăruirea în ochii în­vă­ță­ce­ilor: „În momentul în care lu­­­-crezi cu icoanele ajungi, dacă este o reprezentare canonică, să simți din pictură că a fost făcută cu drag și cu ru­găciune. Respectul și dragostea se transmit prin imagine. Pe restaurato­rul autentic, în mo­men­­tul în care es­­te vandalizată o i­coană, că se sco­ro­jește pictura de pe ea, efectiv îl doa­­re sufletul și simte nevoia să fa­că ceva. Din plă­ce­rea artistică, din iu­­birea pentru un obiect de artă, a­jungi la atitu­di­nea unui medic care sim­te nevoia de a îngriji”.

Și totuși, bisericile nu au dezvol­tată o cultură a restaurării. Sînt foar­te puțini cei care apelează la as­­ta. Pe de altă parte, există cei ca­re găsesc mai puțin costisitoare o i­coa­nă nouă decît restaurarea uneia vechi.

Profesoara îmi povestește cum o icoană nouă se poate picta în do­uă săptămîni dacă ai mîna formată, pe cînd în cazul uneia care are ne­vo­­ie de restaurare chiar și interven­ții mi­­nore pot dura și cîteva luni. „O i­coană din secolele al XVII-lea, al XVIII-lea, de exemplu, îți poa­te spu­­­ne lucruri despre cum a trăit a­cel pictor”, spune Mina Moș­nea­gu, e­mo­ționată de propriile cu­vin­te. Se o­prește un timp, privește de-a lungul sălii scăldate în lumină „Tre­bu­ie să ai dincolo de un munte de răb­da­re, respect pentru cele vechi ca și pentru oamenii în vîrstă.”

Alexandra PANAETE