Rugăciune din mină

Așezat pe o bancă din fața Tea­trului Național, cu chipul înspre Mi­tropolie și mîinile înfipte într-o sa­co­șă de rafie strînsă ghem, ’nea Nis­tor își molfăie în liniște ultimul du­mi­cat de turtă rece. Face o cruce cît el de mare dar cu-atîta cumințenie în­cît abia-i auzi mișcările.

Se-ntoarce cu fața spre răsărit rotind pe loc bastonul de lemn și se poticnește o clipă privind spre cerul întunecat. „Bogda­proste, Doamne”, tușește el din coșul pieptului și-apoi se roagă, în picioa­re, preț de cîteva clipe. Mai face-o cruce. „Mă duc acuma să-mi cumpăr un Ceaslov cu 707 pagini, din acela cu mulți psalmi într-însul.”

Prima dată cînd a venit ’nea Nis­tor la Iași era tot toamnă. Lucra la Le­șu Ursului, în mină, cînd i s-a în­tîm­plat necazul care l-a adus în tîrg. „Mi-o ’pușcat drept în față, m-o trîntit ca pe nica toată”, își amintește bătrînul de explozie, acoperindu-și cu palma um­bra rămasă în locul ochiului stîng. Zîm­bește. „Era atunci un medic la «Sf. Spiridon», o zis că tre’ să stau cuminte, c-aveam și piciorul atins. Da’ eu aveam poftă de plimbare prin oraș”. A coborît din salon și-a ajuns la spă­lă­torie, printre albiturile de pe pa­tu­ri­le bolnavilor. „I-am spus spălă­to­re­sei, o femeie blondă și înaltă, că uite ce-am pățit, c-aș vrea să văd și eu Ieșii”, glumește bătrînul c-o voce lim­pede. „Mi-a zis că mă scoate ea, nu­ma’ să trec, înainte de-a mă-ntoarce, la Mi­tropolie, la Sfîntă, să las un acatist cu numele copiilor, al bunicii și un bă­nuț ș-apoi oi pleca acasă.”

„Cum cobori devale, înainte s-a­puci Copoul, era o patiserie”, chi­co­tește și-acum nea Nistor, poftind la bucatele din vitrina prăvăliei de-al­tă­dată. A trecut pe lîngă ea și-a lăsat cei 5 lei „de aluminiu” într-o hîrtie, lîn­gă racla Sfintei Parascheva. A do­ua zi, „mi-au făcut raze și mi-au dat dru­mu’ acasă”. Așa că s-a-ntors la Poia­na Te­iului, la femeia lui și cei șase co­pii, dar niciodată înapoi în mină.

’Nea Nistor își spune poveștile în tablouri și oameni peste care-a trecut vremea. Trage parfumul de tămîie în piept, pipăie cărțile de rugăciuni de pe tarabe și le măsoară litera de de­par­te, să nu fie prea mică. A adunat atîtea de vineri dimineață, de cînd doar­me în fața teatrului, încît geanta lui de rafie răstoarnă ceasloavele de pe mese cînd se învîrte în baston. De cinci ani se întoarce singur la Sfîntă, să-i mulțumească pentr-o sănătate pe care, spune el, „n-am plătit cu 5 lei, ci c-o viață de rugăciune”. Mai face-o cruce și se uită lung la rîndul de oa­meni. „Ne-om încălzi cu vorba-n noap­tea asta.”

Anca TOMA