Profesorii care au uitat franceza

Ne întîlnim la porumbei, în Piața Unirii. Mădălina e din Iași și crede că nu s-ar descurca în alt oraș. O aș­te­p­tăm și pe Anca, prietena ei cea mai bună, de care s-a apropiat tocmai da­to­rită casei de bătrîni la care au făcut vo­luntariat împreună. Mădălina e mi­cuță, brunetă și are doi ochi verzi, mari, în care poți citi toată bu­nă­vo­in­ța din lume.

Apoi apare și Anca, cu un zîmbet larg și cu părul răsfirat în vînt. Fetele sînt în anul al III-lea la Psi­ho­lo­gie și au ales să facă voluntariat pen­tru că „la noi la facultate nu se fa­ce practică deloc, chiar dacă scrie pe site.” În drum spre Sage, fetele îmi po­vestesc că au ales să meargă la azil pentru că au cre­zut că aveau lucruri de învățat de a­colo. Au să-mi spună un secret, de ce-au plecat de-acolo și de ce nu s-ar mai întoarce. „Aș merge să-i văd, dar nu mai vreau să fac vo­lun­­tariat la bătrîni”, îmi spune Mădălina. Apoi, timp de o oră, fetele îmi po­ves­tesc de­s­pre fiecare dintre cei cu care au stat de vorbă toată vara. „Unii e­rau foarte sceptici, dar cei cu care ai ocazia să vorbești sînt extraordinari.” Ea nu se supăra pe ei, cu toate că o­da­tă „a luat vreo două de la o doamnă de-acolo.” Era femeia care nu le su­porta și care a­vea mereu ceva de co­mentat, la a­dre­sa tuturor.

Prietenul meu Aristotel

În schimb, au întîlnit și oa­meni cu care s-au înțeles de minune. „Dom­nul Aristotel era preferatul meu”, zi­ce Anca. Fostul psihiatru vor­bea cu e­le despre toate, cîte-n lună și-n stele. „Ce­ea ce faceți voi acum nu se mai poate numi facultate”, le spu­nea el. Atunci cînd a auzit de în­vă­ță­mîntul la distanță a pufnit în rîs. Iar domnul Metodiu era „feblețea” Mă­dă­linei. A­cesta a fost profesor de fran­ceză, la fel ca cei mai mulți dintre lo­cu­itorii căminului de bătrîni „Sfîntul Iosif.” Dar se înțelegeau bine și cu doa­mnele. „O știi pe doamna cu pă­rul alb?” se întreabă una pe alta, apoi puf­nim în rîs toate trei. „A vrut să mă mă­­rite cu băiatul ei, care avea cinzeci de ani! Avea și un nepot de vîr­sta mea care o mai vizita din cînd în cînd, dar a zis că ăla e prea mic pentru mine.” Nu mai am răbdare și le în­treb de ce-au plecat. „Eu am plecat de-acolo pentru că n-am mai putut sta într-un loc în care oamenii aș­tea­p­tă moar­tea”, îmi spune una dintre e­le. Într-un final, s-au supărat. „Ce ca­u­tă fetele astea pe-aici? De ce-și pierd timpul? Oricum n-am de gînd să vor­besc cu ele, ce-aș putea să le spun?” Discuția au­zită „întîmplător” în­tre do­uă doam­­ne le-a făcut pe Mădălina și Anca să-și caute de facultate. To­tuși, după ce ne despărțim, primesc un mesaj de la Mă­dălina, pe care îl re­produc: „Mi-am mai amintit ceva ca­re cred eu că e important. Atunci cînd un bătrîn îmi spunea «mulțu­mesc» era minunat. Un astfel de «mul­țumesc» merita toate sacrificiile. Mi se pare că singurătatea i-a făcut să a­pre­cieze fiecare lucru mă­runt, venit chiar din partea unor persoa­ne ne­cu­no­s­cu­te și deloc speciale. Mulțumesc că mi-ai dat șansa să vor­besc despre ei.”

Anastasia CONDRUC