Lista lui Robert

„Salut” îmi spune francezul blond și glumeț, cu un „u” prelungit, încercînd să îmi arate că știe română, ca răspuns la salutul meu. Mai în­cear­că vreo două cuvinte, dar nu prea îi iese pronunția. Robert a venit cu bursă Eras­mus, dar încă nu știe de ce a ales Iașul și, implicit, România. Crede că o să aibă răspunsul cînd va pleca acasă, în Brest. Pentru el reprezintă o provocare: „altfel nu aș fi venit să îți vizitez țara, ca turist. Cînd am avut de ales unde să merg mi-am zis «de ce nu?» Și uite că sînt aici. Deocamdată nu îmi pare bine, dar nici nu regret”.

Nu a mai fost în nici o fostă țară comunistă, poate asta l-a determinat să vină, nici el nu știe să îmi răs­pundă. Robert nu știe mul­te, iar cînd îl întreb ceva mai serios, schimbă subiectul și rîde. Chiar și faptul că a venit aici la studii i se pa­re o glumă. Iar „schimbul de experiență” îl vede ca pe o excursie de un se­mestru aici. În Franța nu se chi­nu­ia prea tare cu învățatul cursurilor, iar aici a rămas uimit să vadă că lu­cru­rile stau altfel. Studenții români i se par mai serioși decît el. Îi zic că s-ar putea să aibă dreptate și se mul­țu­meș­te să zîm­bească.

Rîde tot timpul și deviază de la în­tre­bare mereu. Ar vrea să învețe și lim­­ba și orașul. Ar vrea, însă după cum spune el, „ce rost ar avea?” O­ra­șul nu l-a colindat și nici nu are de gînd prea devreme. „Am timp des­tul, nu?” Un semestru întreg! Noap­tea îi place, atunci cînd merge prin Hand sau „alt club, nu îi țin minte numele acum”. În club deja a cunoscut cîțiva români cu care vrea să țină le­gătura, îi plac pentru că sînt pe­tre­că­reți, dar nu le-a memorat numele, le are notate pe o hîrtie. O scoate din buzunar, motolită, pe care sunt scri­se două nume românești: „Andrei” și „Ionu”. Nu și-a scris prea bine nu­me­le noilor lui prieteni. O ține la el în caz că se întîlnește cu ei.

Ca a­proa­pe orice străin care vine în România crede că femeile de pe aici sunt frumoase.

Rătăcit în facultate

Admiră arhitectura Universității, iar prima oară cînd a trecut prin fața ei l-a făcut să rîdă statuia lui Mihail Kogălniceanu și postura acestuia, plină de emfază.

Totuși, arhitectura l-a făcut să se rătăcească în univer­sitate căutînd o toaletă. Era seară, ter­minase un curs și în nevoia lui firească se uita după un semn pe ori­ce ușă vedea în cale. „Am ieșit din clă­dire pe altă ușă, diferită de cea pe care am intrat și nu știam unde mă îndrept. Nu era nimeni și era retras așa că am udat tufișul”. Povestește rî­zînd dar nu mai vrea să își a­min­teas­că de episodul ăsta, deși acasă a mai făcut asta cînd mergea la meciuri cu prietenii.

Îl întreb ce părere are despre ex­pul­zarea romilor. Poate că a încercat să fie diplomat, sau poate că nu. Spu­­ne că nu îi pasă, iar presa o citește prea rar ca să își facă o părere des­pre asta. Nici despre meciul contra Ro­mâ­niei nu știe ce să spună, nu îi pla­ce noua națională a lor, dar speră că ai lui vor cîștiga.

Robert se pregătește să plece la un curs. Vrea să îi mai zic încă o dată cum mă cheamă și se grăbește să no­teze pe aceeași hîrtie. Sub numele meu a mai rămas destul spațiu și pentru alte nume.

Georgel COSTIȚĂ