În deșertul medicinei

Numai zăpușeală să nu fi fost. Nici pe timp de ploaie, vînt, ger și nin­soare nu se dădea să meargă pas la pas vreo zece kilometri. Poate doar dacă știa că în clădirea de peste deal îl așteptau colegii care au primit lem­ne, cît pentru un foc strașnic, care să mai dezamorțească măcar pereții în­cre­meniți. Și totuși, duminica îi era drag să vadă în drumul său, familiile din sat reunite, așezate la masă: bu­nici împreună cu nepoți și copii.

Dar cînd în zi de sărbătoare venea la serviciu „nu era prea multă bucurie. Era o obligație să mergi și duminica la a­șa-zisul loc de muncă. Cînd toată lu­mea se o­dihnea, venea cu copiii la țară, noi tre­­buia să semnăm condica, pentru ca­re făceam numai patru ore pe drum.”

Așa a început Marius povestea ce­lor 12 ani amărîți de atîtea lipsuri în cabinetul de stomatologie din sa­tul Cotnari. Pe atunci „nu ne dădeau nici un ban, absolut nici un leu, ni­mic din ceea ce este acum normal î­na­inte de ’90 nu era. Lucram pentru că în altă parte nu avea unde. Pe baza no­telor de la terminarea facultății pri­meai o repartiție undeva la țara în cazul medicilor, profesorilor, iar in­gi­ne­rii la oraș”, îmi spune re­sem­­nat în timp ce se îndreaptă spre ca­lo­ri­fer să o­prească mîinile din dîr­dî­itul zglobiu al iernii.

Vremurile acelea, parcă uitate de Dumnezeu, se scăldau pînă la creș­tet în neajunsuri și dureri. „Cînd oa­me­nii veneau la cabinet nu erau ma­te­ri­a­le, iarna era un frig de crăpau pie­trele și dispensarul nu avea bani pentru încălzire. Pe tren, noi, tinerii me­­dici care veneam de la Iași, în­du­ram frigul pînă nu îl mai sim­țeam”, po­vestește doctorul, plimbîndu-și o­chii prin camera bine întreținută, în care îngrijește azi afecțiunile oamenilor.

O știință de suflet

La stomatologie a renunțat odată cu sosirea noilor vremuri de după decembrie ’89, cînd s-a înscris la cur­suri de medicină alternativă. „După ’90, cum nu a mai fost repartiție, mi-am dat demisia și m-am apucat de ho­meopatie. Și asta o fac cu plăcere, es­te cu totul altceva, este ceea ce mi-am dorit întotdeuna.” În noul cabinet, de cum intri, te ia în primire o a­romă plă­cută de lavandă. În dreapta, cîțiva pești într-un acvariu bolborosesc ce­va către neonul de deasupra, iar a­lă­turi sînt așezate zeci de cataloage. Pe bancheta din stînga stau la rînd zilnic pacienți cu „boli cine știe pe unde as­cun­se dar vădite în comportamentul lor”. De 20 de ani Marius a înțeles că „suferința în general îl fa­ce pe om mai centrat pe el, pe afecțiunea lui”. Și totuși, a preferat să ră­mînă aici, a­lă­turi de toate su­fe­rin­țele pe care le-a îndreptat și prin care a trecut.

Iulia CIUHU