Florida în țara vinurilor

„Mie îmi ziceau «banana», iar va­ra mea era «portocala»”. Asta se în­tîmpla prin clasa întîi, cînd Florida se ascundea în ultima ban­că a clasei și făcea eforturi să des­cif­reze scrisul învățătoarei. „În pri­mele luni, mergea mama cu mine, ca să mă apere de colegi.

Oricum, m-am mai dus pînă în clasa a treia, după aceea m-am lăsat”. Florida strîn­ge o urmă de prosop umed în mîini și își adună picioarele sub pat, rușinată. De sub mîneca trico­u­lui răsare un tatuaj, o mîzgîlitură. „Scri­e Semar, e numele soțului.” Pe bra­țul stîng, în loc de brățară, stau, scri­se școlărește, inițialele co­pi­ilor.

„Credeți că am plecat pentru că mă lăfăiam în bunătățuri? A­veam copilul acela care doarme sus, de șapte luni, pe care l-am luat cu mine în Franța”. Alături, mo­ță­ie în­că unul, învelit în pături co­lo­rate ca într-un cocon și trezit, în răs­tim­puri, de vocea gravă a unei prezenta­toare de pe Kanal D. „Am plecat în pri­mă­vară, am înțeles că este de mun­că, iar soțul meu stătea a­ca­să cu mine. Două săptămîni am tră­it într-un hotel pentru țigani, fă­ceam curat prin cameră, spălam po­dele, făceam munci gospo­dă­rești. Apoi, m-a dat afară. Unde să mă duc? Pe «plaț», acolo măcar e­rau mai mulți”. A­di­că, la marginea șo­selei, pe o co­coa­șă de pămînt, în vînt și cu un cort pe post de a­co­pe­riș deasupra capului.

Unde s-a oprit civilizația

Mîncau la comun, din căldări și cea­une, iar cînd se întorceau fe­me­i­le cu palmele goale, bălăbănindu-se pe lîngă fustele plisate, Florida ști­a că trebuia să se așeze pe o ban­că din parc. „O singură dată am pri­­mit de la un francez zece euro, ce bucurie a fost atunci pe mine!” Sau să se furișeze într-un magazin și să iasă de acolo cu niște felii de sa­lam strecurate în scutecul bă­ia­tului. Cînd a venit roiul de polițiști și au început să li se cutremure cortu­rile, a știut că va ajunge acasă, în România. „Îmi doream mult să mă întorc, m-am înscris pentru bilet, m-am rugat de doamnele de la a­e­ro­port să mă trimită acasă, dar mi-au dat o hîrtie în care scria că trebuie să aștept încă trei luni. Noroc de po­lițiști.” Acasă, Florida vinde șo­se­te și ciorapi și stă la șuetă cu ro­mii de peste drum.

„Noi sîntem, cum să zic, țigani mai civilizați. Tot n-avem dreptul să purtăm pantaloni, femeile, dar da­că vorbim cu alți bărbați, ne lasă so­țul. Ele, cele cu fuste colorate și cozi, sînt femei din șatra căl­dă­ra­ri­lor. Acolo, miresele se cumpără de pe la 12-13 ani”. Florida, din Piatra Neamț, s-a mutat în Iași la 16 ani. Își aruncă un braț și lățește o muscă. Podeaua e umedă, proaspăt spălată. Diseară, Semar îi va a­du­ce lapte bătut.

Lina VDOVÎI