Cu ochii pe Ceahlău și Prut

Pe dealul Copou, acum două de­ce­nii, cît vedeai cu ochii erau numai vii. Azi, pe locul fostelor plantații de stru­guri s-au înălțat case peste case, iar mai sus de ultimele blocuri de lîngă U­ni­versitatea de Agronomie, o curte cu casa în vale ține porțile deschise me­reu. Păcat doar că nici șoferii nu pot fi de ajutor turiștilor rătăciți pe aleea ce du­ce spre Breazu. Dacă vrei să ajungi sigur la Casa Memorială „Mihail Sa­do­veanu” mai bine urci cu harta în bu­zunar pînă la vila academicianului, cum­părată în 1909 cu 86.334 de lei.

Turnul casei apare ca un palat, în jurul căruia, pe cele opt hectare, se plim­­bau cîndva domnițe cochete. Cînd a­jungi mai aproape, castelul dispare. Nu mai este așa grandios cum se ivea de la distanță. Îl păzește un maidanez pes­triț, care a rămas în locul lui Aco, un cocker alb cu pete negre care-l în­so­țea la vînătoare cu drag pe Sadovenu. În vila cochetă, cu ferestre vieneze, și­ruri apăsate își fac loc în tencuială. Nici nu ai crede că bucăți de perete nu au căzut deja pe fața lui Sadoveanu. „Fruntea largă, ochii albaștri, nasul mi­cuț și obrăjorii cărnoși și proaspeți” sînt încă neacoperiți de praf. Noroc că au­toportretul scriitorului se află mai în mijlocul camerei, pe unde acoperișul nu dă semne de sfărîmare.

Urmașii lui Sadoveanu

În ultima ca­meră, unde lumina ajunge mai greu, sînt expuse cărțile de tarot alături de co­lan, șorț și stilet, însemnele „Ma­ri­lor Arhitecți Universali” de pretutindeni.

În trecut, locul în care se află acum locuința pășcăneanului care în 1900 a fost ales director la Teatrul Național, servea drept podgorie vornicului Ilie Kogălniceanu. Iar după ce luptele din timpul războiul independenței au distrus culturile, s-a ridicat vila pe care Mi­hail Kogălniceanu a închirit-o lui Geor­ge Enescu, delegat oficial de la Bu­curești ca să se ocupe de Opera Na­­țională din Iași. Cam în același timp și Mihail Sadoveanu s-a retras pe do­meniul familie Kogălniceanu, de­­oa­rece trebuia să vină des de la Făl­ti­ceni să se ocupe de activitatea teatrului. Cei doi maeștri aveau să locuiască îm­preună timp de trei ani și să pună la comun cu ceilalți chiriași amintiri des­pre șase camere. Și acum, într-una dintre ele pianul încă îl așteaptă pe Enes­cu, în timp ce în colț, e pus la păstrare costumul de academician al scriitorului rătăcit de multe ori pe Siret. În Iași, mărturisea acesta, cînd a primit titlu de Doctor Honoris Causa la „Cuza” că vrea să rămînă pe vecie. „Oriunde m-ar pur­ta valurile vieții , dvs. știți că mă în­torc aici așa cum albina care explo­rează cîm­pia și cerul se întoarec la roiul său, fă­ră de care poate trăi. Nădăjduiesc că și popasul meu din urmă, cel definitv tot aici va fi”.

Iulia CIUHU