Cărămida cu butoane, moftul fizicienilor

N-a mai avut bani să-și ia cu el o sticlă de vin deși după miros ai spu­ne că a băut pe drumul spre ga­ră. De aceea, astăzi, domnu’ Mircea este morocănos. Strun­ga­rul din Sîr­ca face naveta cu primul tren, în fiecare zi, la Iași și se întoarce mereu cu personalul de patru. Dar acasă cînd ajunge numai pace n-are, nevastă-sa certîndu-l în fiecare zi că nu-și ia „cărămida aia cu bu­toa­ne, să mă sune de fiecare dată cînd îi e prea lene să-și miște fundul din curte să cumpere o pîine. Ci­ne are răbdare să lucreze cu dră­cii din astea?”. Bărbatul trecut bi­ne de 50 de ani fin fața mea ridică mî­na dreaptă în sus și-mi arată a­ră­tă­­torul. Este singurul deget pe care îl mai are, în locul celorlalte patru miș­cîndu-se cioturi mici de cîțiva centimetri.

Nu vrea să-mi spun dacă din ca­uza asta e atît de pornit împotriva tehnologiei. În Iași merge și se în­toarce de la locul de muncă din Tătărași doar pe jos, nu folosește tran­sportul în comun. De altfel, nici cu trenul n-ar merge dar e ne­vo­it „unde-aveam să lucrez ca strun­gar în Sîrca?”. Are televizor a­casă, însă doar pentru nevată-sa, el preferă să citească presa. „A­cu­ma cumpăr în fiecare zi Click, ăștia de la Libertatea m-au dezamăgit”, spune nea Mircea fluturînd cu sub­înțeles arătătorul mîinii stîngi. Mi-ar spune el mai multe despre vi­itorul jurnalismului, însă se prin­de într-o discuție cu ceilalți na­ve­tiști cu care împărțim bancheta, cînd trenul poposește în Lețcani.

Un apel cu taxă inversă

Cea mai dragă amintire pe ca­re o are din comunism se-ntîmpla într-o vară, cînd a plecat împreună cu o clasă de elevi, ca însoțitor, în practică la canalul Dunăre – Marea Neagră. „Am văzut lucruri pe care n-am să le văd toată viața într-o săptămînă”, oftează bărbatul. Ridică apoi privirea dinspre sacoșa pe care o avea în poală și mă pri­veș­te cu subînțeles, de parca ar fi tre­buit să știu despre ce vorbește și să nu-l mai întreb altceva. Apoi rî­de. „Știi cît de mult mă bate la cap fecioră-miu să car bolovanul ală în buzunar? «Vreau și eu tată să vor­besc cu tine, și n-am timp să te sun pe matale cînd ești acasă», îmi zice mereu”.

Fiul său este doctorand la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și acuma „e plecat la nemți, c-o bursă”. Și nea Mircea rîde din nou și se face de două ori mai mare cînd i se umflă pieptul de mîndrie. Aproape în fiecare zi, na­ve­tiștii cu care împarte bancheta fac glume pe seama lui cînd le po­ves­teș­te de fiul său. „«Cum adică dom’le, fiu-tu face fizică nucleară și matale nu te uiti nici mă­car la te­le­vizor?» mă întreabă de fiecare da­tă. Dar e problema mea. Cum tră­iesc și cum mor pe pămîntu’ ăs­ta nu trebuie să intereseze pe ni­meni. Decît pe-ai mei.”

Își pune pălăria-n cap și-mi strîn­ge mîna puternic în timp se gră­­­bește să coboare din trenul care frînează leneș în dreptul sta­ției din Sîrca. „Matale s-ai grijă cu toate dră­ciile și să nu mă uiți”, îmi spune cu ochi blînzi. Astăzi îl sună Andrei, din Germania, pe telefo­nul cu de acasă, „cu rotițiă”.

Cătălin HOPULELE