Călare pe motoarele chirurgiei

Atunci cînd îl întîlnești pe stra­dă, nu crezi că e chirurg. Îmbrăcat în cos­tum de motociclist, cu geacă de pie­le, pe o motocicletă im­pună­toa­re ca mărime și cu o cască neagră mată. Așa apare în fața Spitalului Repub­li­can din Chișinău, Ion Cu­cu, cel ca­re își petrece aici mai bine de opt ore pe zi. Abia dacă îl mai recunoști după ce-și îmbracă halatul verde și bo­ne­ta albă chirur­gi­cală. E înalt și zdra­văn, cu umerii lați și tot timpul stă în­covoiat pentru că ceilalți din jurul lui sînt mult mai scunzi. Atun­ci cînd povestește ceva, ține să ada­uge în fiecare istorioară o doză de u­mor pentru ca lumea să se simtă mai de­gajată și să nu îl vadă doar ca un me­dic.

Ziua lui e împărțită pe minute, di­mineața e chirurg, iar după amiază e ginecolog la o clinică privată. A ter­minat Universitatea de Stat de Me­di­cină și Farmacie „Nicolae Tes­temi­țea­nu” , însă atunci nu-și imagina că va ajunge în postura unui salvator de vieți umane, mai ales cînd își amin­tește care era îndeletnicirea lui din timpul studenției. „Pe vremea cînd eram student, îmbălsămam cadav­re pentru a face niște bani în plus. E­ram bine plătit, mai ales că nu prea se gă­seau doritori pentru un asemenea job”, povestește el zîmbind sincer.
În fiecare zi sal­vează viața cuiva fă­ră să aș­tep­te mulțumiri. „Cînd a­bia începeam ca­riera de chirurg, nu credeam că e a­tît de complicat la ni­vel psihologic. Exis­tă pacienți, pentru care chiar dacă lup­ți din răs­pu­teri să-i salvezi, ei ori­cum mor și e greu să treci peste”, spu­ne el în timp ce privirea îi coboară lin pe foile din fața sa, ca și cum ar cău­ta ceva important pe masă. Chi­rurgul mai mărturisește că simte în­t­otdeauna o presiune atunci cînd ie­se din sala de operație și trebuie să le co­munice rudelor pacientului că persoana dragă lor nu mai trăiește.

Garajul, hrană pentru suflet

Atunci cînd timpul îi permite, se refugiază în garaj la colecția sa de mo­­tociclete, de care are grijă ca de pro­­priul copil. Iar cînd este che­mat la vreun congres medical în al­tă țară, ține neapărat să meargă cu vehiculul său pe două roți, pentru că de fie­ca­­re dată are parte de emo­ții și aventuri care-l marchează. Spune el că ali­­na­rea sufletului o gă­sește în garaj un­­de poate să stea ore în șir, să mai strîn­gă un șurub, să mai umfle roțile. Toa­­te acestea pe ritm de rock ‘n’ roll. Cînd vine vorba des­pre viața personală e reținut, însă despre fi­ica sa po­ves­teș­te cu drag și cu ochii blînzi. „Am o fată de opt ani pe ca­re o duc în fie­ca­re di­mi­neață la școală cu motocicle­ta. În­cerc să o în­văț să nu-i fie frică de nimic”, adaugă el. A­cum la 40 de ani își dorește să-și în­de­pli­­nească un vis pe care îl are în­că din co­pilărie, să primească licență de pi­­lot privat. „Nu fac prea des planuri de vi­itor, totul mer­ge de la sine. Da­că-mi iau li­cen­ța o să fie o întîmpla­re, poate mă las de bistu­riu ”, spu­ne zîmbind re­­tras ca și cum deja se gîn­dește să fu­­­gă din cabinet, să urce în cabina avi­­­onului și să se în­de­păr­te­ze cît mai tare de oboseală.

de Daniela VLAS