Biblioteca de după coline

De după o ușă care scîrțîie încet a­­­tunci cînd e deschisă își face apariția Cor­­neliu Popescu, bibliotecarul din Bel­­cești. „Din cîte vezi, nu s-au schim­­bat prea multe…”, îmi spune cu un zîm­­bet șters, și avea dreptate, nu se schim­­baseră prea multe. În în­că­pe­rea mică erau înghesuite cărți din toate do­­meniile. Cele care nu mai aveau loc pe rafturi își duceau veacul pe me­se­­le lungi la care în timpul săp­tă­mî­nii e­levii își scriu sîrguincioși te­me­le. Îm­brăcat într-o cămașă albă și pan­ta­loni la dungă, Corneliu se a­șează pe unul din­tre scaunele masi­ve de pe ca­re mu­tă cărțile dintr-o par­te în alta. „Lu­crez aici încă din 1991. A­veam 23 de ani pe atunci și o mare pasiune pen­tru cărți”, oftează și re­cu­noaşte nos­talgic că deși tinerețea i s-a scurs, pa­siunea pentru cărți nu va avea un fi­nal.

Corneliu are acum 49 de ani și o e­­nergie molipsitoare. Povestește despre cărți fără să-i piară zîmbetul de pe buze, iar biblioteca o consideră o a doua casă. „Lipsa de personal poate fi considerată o problemă, însă a trecut atît de mult timp de cînd sînt sin­gu­rul angajat încît acum s-ar putea să fie chiar ciudat să lucrez alături de al­te per­soane”, spune în timp ce îşi a­run­că privirea de la un raft la altul, de par­că ar vrea să se asigure că nicio car­te nu a fost mutată de la locul ei de cînd am început noi să vorbim. Ni­cio­da­tă nu i-a trecut prin cap că poa­te i-ar fi fost mai bine dacă și-ar fi lăsat satul în urmă și s-ar fi mutat la oraș pentru a practica aceeași me­se­rie, ba chiar e mîndru că a rămas și a participat la cre­area unui „mai bi­ne”.

Pentru că în Belcești nu există în­­că un cămin cultural sau o casă de cul­­tură în care să se desfășoare vreun soi de activități culturale, tot Corne­liu a fost cel care, în 1993 a decis să-și a­sume o responsabilitate în plus și să se ocupe și de organizarea cîtorva e­ve­ni­mente. Pentru ceva timp nu a reali­zat că decizia luată de el fusese una im­por­tantă, însă atunci cînd a văzut bu­curia de pe chipurile e­le­vi­lor urcați pen­tru prima oară pe sce­nă, Corne­liu și-a dat seama că nu va re­nunța prea cu­rînd la a doua sa o­cu­pație, așa cum nu se vede pă­ră­sind-o nici pe prima.

Nu-l descurajează nici bugetul prea mic pentru noi achiziții de căr­ți, nici spațiul insuficient. Continuă să fie optimist și crede că atîta timp cît pen­tru elevi biblioteca încă re­pre­zintă un refugiu, nu are de ce să-i fie frică. Nu foarte demult a reușit să implemen­te­ze și ideea de biblionet și să pună la dis­poziția a­do­les­cen­ți­lor cîteva com­putere conectate la internet. „E impor­tant să aibă acces și la informația ca­re le este pusă la dis­po­ziție pe internet. Căr­țile rămîn, ce-i drept, cea mai de în­credere sursă, însă e important pen­tru ei să știe să se descurce și atunci cînd vine vorba de tehnologie, să nu con­sidere că au rămas în urma celor ca­re au resurse mai bogate”, adaugă bi­bliotecarul în timp ce se ridică de pe scaun și îl împinge la loc sub masă.

În loc de „la revedere” l-am ru­gat pe Corneliu să-mi spună despre car­tea care-i place cel mai mult, iar chi­pul i s-a luminat în timp ce închidea la­cătul masiv al ușii care ține biblio­te­ca în siguranță. „Să ții minte că un bi­bliotecar nu-și permite să aibă căr­ți preferate pentru că trăiește în mij­lo­cul lor”, mi-a răspuns îndepărtîndu-se liniștit de locul la care revine, zi de zi, deja de 26 de ani.

de Claudia PINCOVSKI