Moartea unei campioane

Ironia statutului de campioană în fotbal se măsoară în capital de imagine. CFR a cîștigat titlul doi ani la rînd, însă acuzele de dublu joc ale unor adversare cît și a arbi­tri­lor le-a știrbit din performanță. Lumea îi acuză mai mult de bla­turi decît îi apreciază pentru poli­ti­ca pro-activă de transferuri pe care au desfășurat-o, pentru ma­na­gementul bun al clu­bului și pentru prestigiul adus țării în Europa, unde nu s-au făcut de rîs. Același este și cazul Oțelului din Ga­­lați, unde scandalurile din afa­ra gazonului au ajuns să umbreas­că performanța echipei.

Iar acum vine rîndul Stelei, echi­­pă a cărei performanțe au stat me­reu sub ghilotina declarațiilor pa­tronului-condamnat, ma­na­ge­ru­lui-ultras și, mai nou, a an­tre­no­ru­lui-cap-în-gura-jurnaliștilor. E aproa­pe o situație ireală, de ne­con­­ceput cum la o echipă cu o istorie atît de prolifică și care este atît de mult iubită poate exista un asemenea sis­tem de auto-distru­ge­re. La în­ce­put a fost orgoliul. Or­goliu fundament de rezultate, de performanță. Apoi, în schimb, și-a făcut loc aro­ganța. Față de jur­na­liști, față de proprii jucători, față de suporteri. Conducerea admi­nis­­trativă a clu­bu­lui a ajuns ca un fel de afacere de familie. Antrenorul își face treaba lui (foarte bine de altfel), mana­gerul îi e „ca un frate” care taie și spînzură în lipsa pa­tro­nului, „tatăl spiritual” care se recu­lege în în­chi­soa­re. Soția antreno­ru­lui e impre­sa­ra majorității jucă­to­rilor, iar cine nu e sub oblă­du­i­rea ei riscă să piar­dă primul 11. De Argăseală ați mai auzit ceva, de cînd a intrat Becali la închisoare? El treaba și-o face, se prezintă la co­misiile Ligii, administrează clu­bul, dar a intrat în plan secund. Volun­tar sau nu.

Și, încet-încet, prinsă într-o rea­litate paralelă, conducerea aceasta de tip clan a clubului a dezvoltat o paranoia desprinsă din filme (ali­men­tată, ce-i drept, și de mass-me­dia agresive și prea puțin judi­cioa­se). Toată lumea e împotriva lor, doar ei știu ce e bine, iar cine stă le stă în față poate fi călcat, fără re­zer­ve, în picioare. Pentru că la Steaua se face performanță! Dar cînd aceas­ta va dispărea de tot – și semnele există – atunci tot ce va rămîne, ca și în cazul celorlalte campioane, va fi gustul amar al unei echipe care a fost bună pe gazon, dar pe care conducerea a îngropat-o de la tribuna oficială și din tabloide.

Cătălin HOPULELE