Păpuși de contrabandă

Imediat după căderea re­gi­mu­ri­lor comuniste, prin anii ’89-’91, în țări precum Serbia sau Bosnia-Her­țegovina, existau niște piețe „spe­ciale”. Pe tarabe erau expuse al­t­fel de mere, nu din acelea culese din livezi, ci de pe străzile orașelor să­răcite.

Mere care nu trebuiau să fie nici dulci, nici roșii, ci mari și fer­me sau, dimpotrivă, mici și ju­că­u­șe, depinde de cererea „clientului”. Fruc­­tele acestea cu care șarpele a în­șelat-o pe Eva, trebuiau acum să în­șele bărbații dispuși să plătească mult pentru a se juca cu ele. Cli­en­ții e­rau flămînzi după fragezimea unor femei traficate. Căci da, asta se în­tîm­pla de fapt în piețele acelea „spe­ciale”, se vindeau femei. Se vinde­au „păpuși rusești”, rujate, fardate, îm­brăcate în haine sclipicioase și cu zîm­bete chinuite tatuate pe chip.

„Sînt acolo locuri care sea­mă­nă cu niște închisori, unde sute de fe­mei tinere sînt ținute pînă cînd sînt vî­n­du­te. Acolo sînt supuse fetele. A­co­lo sînt instruite. Acele locuri sînt un infern” – asta spunea Ole­ksa­n­der Mazur, polițist ucrainian care a­vea misiunea de a sparge ușile borde­lu­ri­lor și de a salva femei traficate.

Victor Malarek adună într-un vo­­lum o anchetă consistentă efec­tu­­­­ată pe aceste pămînturi pîngărite de o­frandele aduse de „natașele” in­ge­­nue. Aparițiile sale incognito chiar în mijlocul cuiburilor de traficanți par desprinse dintr-un film polițist și aș­te­pți ca la sfîrșitul capitolului să a­pa­ră un rînd în care să scrie: „toa­te fap­tele prezentate în acest capitol sî­­nt invenții ale autorului”. Rețele în­­tregi de mafie a traficului de fe­mei sî­nt demascate și din ce în ce mai mul­te femei hotărăsc să vorbească des­pre experiențele lor. Dec­la­ra­ți­i­le a­cestora sînt strecurate pe alocuri în pa­­ginile cărții și apar ca fragmente din­­tr-o realitate care la vremea a­ce­­ea se voia a fi negată pînă și de vic­ti­me­­le acesteia.

„Păpușile rusești” sînt de orice na­­­­ționalitate. Pot fi poloneze, sau, la fel de bine, românce. Pentru clienți toa­­te sînt însă „Natașa”. „Imbecilii a­ceștia obișnuiau să intre în salon și, cu un rînjet stupid pe față, să ne stri­ge «Natașa!», de parcă am fi fost vre­o păpușă rusească. Iar noi trebu­ia să zîmbim și să ne grăbim spre ei. Na­tașa era coșmarul meu”. Și al tu­tu­­ror femeilor despre al căror desti­n car­tea vorbește.

Cristina BABII